Vovidenia…


Urcam incet pe drumeagul ce duce spre Biserica Vovideniei din Luncani. Ceata abia ne lasa sa descoperim scandurile batrane ale gardului ce marginea proprietatea cuiva. Ocoleam cu cate un salt ochiuri de apa inghetata. Asa, vazand numai pamantul pe care calcam si pe omul ce pasea dinaintea noastra, lumea devenise dintr-o data de o puritate greu de suportat. Si, totusi, placuta ca atingerea sfintilor. Avem uneori atata nevoie de o zi ca aceasta, imbracata in ceata, care sa nu lase la vedere raul si mizeria din jur!
Plecaseram de la Bacau cu gandul sa fim acolo la hramul bisericii, despre care legenda zice ca s-a construit din lemnul unui singur stejar. Hramul – o spune si numele – este Intrarea Maicii Domnului in Biserica, sau Ovidenia, sau… ca acolo, in sat: Vovidenia. Cineva, un specialist de la „Patrimoniu”, ne dadea din cand in cand cate o informatie. Despre cele peste doua veacuri de vietuire. Despre imbinarea originala a boltii de lemn. Despre pridvor, despre batranele „talpi” ale bisericii. Si biserica se mai inalta o data in inchipuirea noastra, din cuvinte mai intai, apoi din dangat de clopot. Si abia tarziu, cand urcusul se implinise pe jumatate, o vazuram aievea – nu vedenie – strapungand ceata laptoasa cu trupul ei de lemn varstnic. Pridvorul, plin. Si curtea, plina. Evlavia simpla a omului de la tara consonand cu sfintenia locului. Cantarile bisericesti invaluira totul, si oameni si zidire, si noua ne paru ca, fie si numai pe durata acelei sfinte slujbe, pasiram o data cu Fecioara Maria copil, in Raiul in care nimeni pana la ea nu mai patrunsese de la izgonirea celor dintai oameni.
Ziua aceea, atat de frumoasa in curatenia ei, mai poarta o amprenta la fel de simpla si de sincera. Gustul fara egal al unei plachii de crap, facuta in cuptorul cu lemne al unei case batrane. Pestele cu carne dulce, aromat numai de un praf subtire de piper, odihnind pe patul de ceapa cu rosii, prin care se ratacisera, cine stie cum, cateva felii de lamaie si o mana de patrunjel uscat, faramat intre degete, degetele care dimineata implinisera semnul crucii. Si oamenii acelei case, in haine curate, de sarbatoare. Si casa, cu podele din blani de lemn, late, acoperite de covoare tesute, cu flori, si cu pasari, si cu arborii vietii. Si lavitele de scandura, cu lavicere in dungi rosii si negre. Si muscatele din fereastra, cu ultimele flori ale anului deschise luminii…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s