Clonele Sfântului Duh


Poeţii nu cuceresc teritorii, nu anexează ţări, nu trasează graniţe şi nu mărginesc lumile cu sârmă ghimpată. Poeţii imaginează patrii. De cuvinte, de apă, de arbori elastici… Patrii întinse cât nemărginirea sau doar în marginile unei coli A4. Ale unui teanc nesfârşit de coli A4… O patrie e cât un poem, alta cât o carte de poeme, alta cât un vers nescris, dar care cândva se va aşterne, cu litere subţiri, aplecate spre dreapta, pe o coală de hârtie A4…

Aici este patria neliniştii,/ Gata să se răzgândească/ Din clipă în clipă/ Şi, totuşi, nerenunţând să aştepte/ Ceva nedefinit”… O patrie personală, o patrie de poet (sau de poetă, deşi, fie-mi permis, cred că poeţii, ca şi îngerii, “nu au sex”, iar apelări precum “poeta Cutare” sau, mai vetust încă, “poetesa Cutărică” nu-mi sunt deloc pe plac), un ţinut al neliniştii căruia încearcă să-i traseze contururi mai puţin imprecise (“Aici este patria,/ Între pereţii aceştia/ La câţiva metri unul de altul,/ Şi nici măcar în spaţiul întreg dintre ei,/ Ci doar pe masa cu hârtii şi creioane/ Gata să se ridice singure şi să scrie,/ Schelete brusc animate ale unor condeie mai vechi/ Nefolosite demult, cu pasta uscată,/ Lunecând pe hârtie frenetic”), patria A4 a Anei Blandiana e întinsă cât 64 de poeme, “poeme noi”, chiar dacă ele vin, ca substanţă lirică, de ieri (şi dintotdeauna…).

Câteodată, patria asta de coli A4 stă aşezată corect, margine lângă margine. Alteori o atinge o pală de vânt şi patria-poem se transformă într-un stol de porumbei, ori poate de îngeri, de heruvimi. Să fie colile albe aripile imaculate ale Sfântului Duh? Să fie poemele clone ale Sfântului Duh?… “Sute de porumbei, poate mii,/ Aşezaţi cuminţi în perechi/ Pe acoperişul înclinat al bisericii,/ Pe fiecare ţiglă un porumbel,/ Unul lângă altul,/ Înţeleşi între ei, evident,/ Organizaţi cu minuţie/ În vederea transmiterii sau primirii/ Unui mesaj/ Pe care nu reuşim să-l descifrăm./ Îi privim doar cu nelinişte:/ Preanumeroase/ Clone ale Sfântului Duh…” Îngeri ce nu se lasă mângâiaţi pe aripi, rândunele “zburătăcite de clopote” (“În timp ce credinţa (…)/ Se roteşte speriată,/ Se loveşte de pereţii pictaţi,/ De Pantocrator,/ Coboară/ Şi se aşază cuminte în frescă”) sunt înaintemergătorii unui Dumnezeu “al libelulelor, al fluturilor de noapte,/ Al ciocârliilor şi al bufniţelor”, “al râmelor, al scorpionilor/ Şi al gândacilor de bucătărie”, un Dumnezeu care a stabilit “proporţiile/ Otrăvurilor, culorilor, parfumurilor”, un Dumnezeu a cărui casă mare stă închisă şi nimeni nu-şi mai aminteşte cine a locuit în ea. Acestui Dumnezeu “Egal de vinovat faţă de toţi/ Pentru că pe toţi i-a(i) pus/ În faţa faptului împlinit” i se adresează scriitoarea, reproşându-i fragilitatea lumii în care trăieşte. Şi el, Creatorul, ca orice creator, vinovat “de a fi hotărât singur”, a lăsat undeva o fisură în trupul Perfecţiunii. Ca şi el, Dumnezeul imperfect, Ana Blandiana a lăsat undeva o graniţă nepăzită, pradă neliniştii… “Voi reuşi vreodată/ Să descifrez urmele care nu se văd,/ Dar eu ştiu că există şi aşteaptă/ Să le trec pe curat/ În patria mea A4?

Ana Blandiana, “Patria mea A4”, Editura Humanitas, 2010

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s