Prinţesa Caroline Murat, pianista, urmaşa lui Napoleon Bonaparte, despre muzică şi tradiţii


Pianista Caroline Haffner, care de mai bine de patru decenii domină scena muzicală a lumii, nu este alta decât… Prințesa Caroline Murat. Poartă numele străbunicii ei, regina Neapolelui, soția regelui Joachim Murat și sora Împăratului Napoleon Bonaparte. Pe linie maternă, Prințesa Caroline se trage dintr-o familie de asemenea celebră, originară din Salzburg. Sigmund Haffner a fost Mecena tânărului Wolfgang Amadeus Mozart, acesta din urmă dedicându-i, de altfel, două piese: Serenada Haffner și Simfonia No. 35 Haffner. Cu asemenea strămoși, nu-i de mirare că și Caroline a ales drumul artelor. Am cunoscut-o pe Prințesa Caroline Murat la Veneția, în Palazzo Benzon, unde locuiește o bună parte din an (cu excepția perioadelor în care evoluează în concerte sau se ocupă de cele câteva programe muzicale pe care le conduce, în mai multe țări de pe mapamond). Surprinzător – sau nu? – la Veneția locuiește în apartamentul în care au trăit cândva frumoasa lor poveste de dragoste… Vasile Alecsandri și Elena Negri. Acolo, în acel apartament, am realizat și noi acest interviu.

„Pentru un muzician, Veneția e un lux extraordinar. E un oraș care nu are decât zgomote naturale”

Sunteți, prin naștere, prin rădăcini, prin studii și prin speranțe, prin muzică, un cetățean al planetei. Există însă un loc pe care îl numiți „acasă” (deși tocmai aici nu aveți o proprietate a dumneavoastră, cum aveți în alte orașe din Franța, Elveția sau Italia). Și acest loc este Veneția… Veneția în care ați adus cu dv., ca un fel de penitență a strămoșilor, și un bust al Împăratului Napoleon…

Acum trăiesc la Veneția, da. Călătoresc mult, dar îmi dau seama că locul de unde plec și unde mă întorc mereu este Veneția. Veneția mă inspiră. Veneția mi-a schimbat viața. Cred că Veneția e un oraș de o modernitate extraordinară, pentru că poți „trăi” la Veneția, în comparație cu alte capitale unde nu poți trăi, nu poți circula, peste tot sunt ambuteiaje, oamenii sunt stresați. Nu există o viață adevărată, nu se mai trăiește în aceste orașe și cu aceste orașe. Paradoxal, se spune că Veneția moare… Da, dar asta se spune de câteva secole. Însă eu mă uit la acele orașe care sunt pe punctul de a muri sufocate… Eu, de exemplu, m-am născut la Paris. Pot spune că sunt pariziancă. Parisul copilăriei mele era un oraș în care se putea circula, puteau fi admirate clădirile, puteam profita de un parfum al orașului… Știți că era la Paris un parfum specific, pe care-l dădeau platanii?… Ce frumoase erau atunci primăverile, la Paris, cu toate culorile lui…! Azi? Parisul e împachetat cu substanțe poluante; culorile s-au schimbat, totul a devenit opac… dar, atunci, erau culori vii, aceleași culori care au inspirat pictori de geniu, nu? Toți pictorii de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolul XX au fost sensibili la culorile Parisului… Azi, au dispărut. Parisul cred că e pe punctul să moară, nu Veneția. Fără a mai vorbi de lucrul complet idiot pe care îl fac oamenii politici, care transformă acest Oraș al Luminilor într-un fel de Disney Land sau Disney World… Au făcut patinoare în piețele istorice, etc. Comparativ, Veneția are un fel de modernitate în eternitate. Dacă eternitatea e să fie modernă, cu siguranță că Veneția e modernă. La Veneția nu există poluare, circulație haotică a mașinilor, stres. Pentru un muzician, Veneția e un lux extraordinar. E un oraș care nu are decât zgomote naturale. Zborul păsărilor, pașii oamenilor… singurul lucru mecanic care se petrece e plutirea vaporetto-ului. Dar și acesta e totuși un zgomot mecanic căruia apa îi pune surdină… E fantastic. Veneția nu s-a schimbat, de când o cunosc.

Veneția este o ființă care se naște și moare mereu, pentru a renaște iar. E Fenixul. La Fenice. Ce vă inspiră acest teatru sau scena teatrului, în general?

Sunt muziciană și, prin meseria mea, am fost foarte des pe scena teatrului, pe scenă, în general. Pentru mine, atunci când intru într-un teatru, parcă ajung acasă. Teatrul nu e, după mine, chiar așa cum s-a spus, adică: un templu. E casa mea. Simplu. Chiar și mirosurile dintr-un teatru, absența luminii naturale, lumina artificială, toate compun una dintre cele mai mari bucurii pe care le am în viață, aceea de a face parte dintr-un spectacol foarte familiar. Teatrul e locul în care mă simt bine, ca artistă. Atunci când începe spectacolul, această casă devine locul magic în care luminile și umbrele fac parte dintr-un spectacol în care muzica mea rămâne actorul principal. Dacă mă simt ca acasă, înseamnă că am încredere să spun și să mă manifest așa cum știu. Frumos și, uneori, sublim. Atunci teatrul-casă devine un mic templu al frumuseții. Nu știu de ce, dar îmi plăcea „La Fenice” cel dinainte de a fi ars. Avea mai puțină strălucire, însă îmi părea mai intim, mai aproape de ideea mea de casă. La Barcelona, am văzut tot un teatru care a ars, Lyceo. Un teatru de operă, în care am fost de multe ori. Și mă gândesc la destinul acestor teatre mari și tulburătoare care trebuie să treacă, într-o zi, proba focului, pentru a renaște. În această categorie intră și Opera din Paris. Iar la Lyceo, incendiul a fost într-adevăr foarte violent…, după care a urmat o adevărată bătălie, la Barcelona, pe proiectele de restaurare. Teatrele sunt locuri esențiale în viața unui oraș. Ca bisericile și templele. Avem nevoie de săli de teatru, săli de opera și de concert. Avem nevoie de muzee. Toate fac parte dintr-un oraș și cred că Veneția are această șansă extraordinară de a fi plină de frumusețe, în toate formele ei. La Fenice e, într-adevăr, simbolul Veneției, fenixul care renaște mereu din propria-i cenușă. Veneția nu va muri niciodată, știu bine asta… Pentru că aici timpul nu are un preț… E un privilegiu să trăiești la Veneția. Cred ca am avut noroc…

Ce vreți să exprimați prin intermediul muzicii? Care e credo-ul dv.?

E o întrebare complicată, pentru că e o întrebare despre întreaga mea viață. Eu cânt de la vârsta de 4 ani. Înainte de a-mi începe cariera, am studiat la Paris, Geneva, Viena, dar și la Moscova, fiind primul student din Occident invitat la Conservatorul „Ceaicovski”. Dar primul meu turneu de concerte a fost la Bucuresti. Era în 1968. Am venit în cadrul unui schimb între Conservatorul din Paris și cel din București. Am susținut atunci un recital de muzică clasică franceză la București, în sala Conservatorului, pe care l-am reluat apoi pe scena Ateneului Român. Iată cât de aproape mi-a fost România, încă din primii mei ani ca artist. Dar să revin la ce m-ați întrebat: credo-ul meu a fost întotdeauna să cânt din ce în ce mai bine. Și, mai ales, să transmit. Am vrut întotdeauna să comunic cu oamenii prin intermediul muzicii. Să-i fac să simtă aceleași lucruri minunate pe care le simțeam eu. Cred că e o șansa mare sa fii muzician. Pentru că a cânta reprezintă un act de iubire pentru compozitor, pentru muzică, iar dacă ești pe scenă – pentru public. Un artist poate fi plătit pentru arta sa, ori nu, dar cred că ceea ce e important pentru un artist nu sunt banii. Cred că la fel e pentru toți marii artiști, cei care și-au dedicat viața muzicii, cu adevărat… Eu am făcut-o într-o altă manieră: n-am avut curajul unor artiști care au sacrificat totul pentru muzică… Vedeți dv., un muzician care nu se gândește decât la muzică, se aude, e perceput de ceilalți ca atare…. De exemplu, am multa admirație pentru un pianist fabulos, Grigori Sokolov. Finalmente, pentru un muzician e foarte important a se autodepăși, în muzică, servind pur și simplu muzica.

„Femeile care își fac mari cariere au și mari probleme în familie”

Dv. nu sunteți dintre cei care „au sacrificat totul”…

Eu…, eu m-am căsătorit și am copii. Sigur, nu am părăsit niciodată scena. Însă am lăsat puțin deoparte cariera mea de artist pentru a mă dedica învățământului artistic. Am mulți studenți, deja. Ofer burse de studiu, în primul rând pentru pian, pentru că e instrumentul meu preferat, dar și pentru violoniști. Nu doar la Veneția. Am ca bursier un violonist la care țin foarte mult și pe care îl cheamă Alexandr Assum, tatăl lui e rus, iar mama lui ucraineancă. Sașa a obținut o bursă de studiu și a trebuit să-i cumpar o vioară… Da… iar pianiștii mei, ei bine, sunt extraordinari! E o adevărată satisfacție pentru mine, aceea de a lăsa locul pentru o nouă generație, de a o ajuta să se ridice valoric. Pentru că eu cunosc bine mediul muzical, nu e o problemaă pentru mine să înțeleg problemele pe care acești tineri foarte talentați le au la debutul lor în lumea muzicală. Mulți dintre ei încep cu talent această meserie, fără să aibă părinți muzicieni care să-i înțeleagă și care să vrea să investească în talentul lor. De aceeea, nu e chiar așa de ușor să introduci în mediul muzical un talent care nu e sprijinit de familie, de societate etc.

Ca artist, poți să răspunzi în mod egal familiei și profesiei?

Într-o oarecare măsură, e imposibil să le ai pe amândouă. Nu doar în muzică. Am prieteni cercetători, oameni de știință, care lucrează până la ore târzii în noapte și care trăiesc mai mult în laborator decât în sânul familiei. Muzica nu e o muncă oarecare pe care o faci pur și simplu, muzica presupune o muncă imensă. În plus, sunt turneele, concertele. Deci, obligatoriu, în familie este necesar să existe oameni generoși, care să poată să înțeleagă că nimic nu e mai important decât muzica. Adesea, muzicienii sunt cei care pleacă în turneu și uită totul, inclusiv de partenera lor, care poate fi o femeie foarte frumoasă, care are grijă de copii și care-i iubește etc. Am făcut multe turnee cu artiști-bărbați și am văzut comportamentul lor. Pot spune că este o diferență între bărbatul-artist și femeia-artist. Și cred că femeile care își fac mari cariere au și mari probleme în familie. E mult mai greu pentru femei. Dar e normal. Când îmi pregăteam turneele internaționale, recunosc, nu ieșeam în societate, stăteam în casă și nu vedeam pe nimeni, repetam la pian, trăiam complet eutarhic. Știam că nu pot fi mare, acceptând, în același timp, compromisuri. Iar viața de cuplu, de familie, cu copii, impune unele compromisuri. E normal și cred că nu sunt conciliabile: viața de familie cu profesiunea de artist. Cel puțin, nu pentru femei.

Frumusețea va salva lumea? Ce ne învață muzica?

Da, desigur, muzica ne arată ce înseamnă frumusetea acestei lumi. Am colegi artiști care nu sunt neaparat și niste persoane extraordinare. Dar am întâlnit amatori, de exemplu, care cântă la un instrument și cărora muzica le-a adus înțelegerea celuilalt, pentru că muzica reprezintă, deja, un gest de generozitate. Când pictezi sau scrii, rămâne o urmă… Muzica nu e decât sunet. Ea nu există decât ca o amprentă auditivă, care se pierde sau nu se pierde, în timp. Există și partituri, bineînțeles. Dar dacă privim o partitură, ea nu ne spune nimic. Doar muzicienii pot „asculta” o partitură atunci când o privesc. Ceea ce e minunat la muzică e că ea se înnoiește cu fiecare interpretare. Cântată de muzicieni diferiți, ea nu e aceeași; există acest contact incredibil între compozitor și interpret, de-a lungul secolelor… Unii muzicieni au chiar impresia că dețin puteri de vrăjitor, care comunică cu compozitorul într-un mod secret. Interpretările lui Rubinstein sau ale lui Horowitz, Dinu Lipatti, Clara Haskill par atinse de astfel de puteri… Schumann, Mozart – cu ei se „comunică” cel mai des. Sunt mii de pianiști care interpretează compozițiile lor, dar adesea nu auzim pianistul, ci comunicăm și noi, direct, cu viziunea artistică a compozitorului. Pe urmă, interpretarea mai seamănă cu un fel de rugăciune. Faptul că sunetul urcă și apoi dispare… adresându-se sufletului, ne face să ne gândim numai la ceva bun… Eu nu gândesc altfel. Mă refer la muzica clasică, nu la cea modernă, gospel, de exemplu, care nu are semnificație, după mine. Există o ruptură între o parte a muzicii contemporane, care nu conține nimic sacru – nu jazzul, oricum – și muzica clasică. Eu cred că muzica e acolo unde poate să-și păstreze caracterul său sacru… Cea care poate fi cântată și în biserici la fel de bine ca pe o scenă, într-un teatru. Cea care are în esența ei și poezie, și dragoste, și filosofie…

„Am prieteni care mă invită cu titlul de prințesă și mă întreb pe cine invită ei: pe Caroline sau pe prințesa cu numele Caroline?”

Înseamnă ceva pentru dumneavoastră faptul că aveți strămoși iluștri? La Salzburg, o stradă poartă numele familiei mamei dv., Haffner – astfel orașul a vrut să-l onoreze pe Sigmund Haffner, care a fost și primar, în secolul al XVIII-lea. La Napoli, încă e prezentă memoria regelui Joachim Murat și a soției sale… Parisul și lumea întreagă îl onorează pe Napoleon Bonaparte. Până și Veneția, în care a intrat călare. Sunteți pianista Caroline Haffner, dar sunteți în același timp și Prințesa Murat…

Prințesa? Da, dar nu mă simt superioară prin acest titlu nobiliar. Din contra, ceea ce apreciez sunt strămoșii mei. Îi iubesc. Cred că am avut strămoși curajoși, străluciți, și cred că măcar acest lucru m-a ferit ca în viață să fiu o femeie banală. Cobor din Caroline Bonaparte, sora lui Napoleon, care era o femeie briantă, inteligentă, curajoasă, care a făcut mult pentru artă când a fost regina Neapolelui, – pentru Teatrul San Carlo, pentru Pompei etc. Apoi, Joachim Murat, un alt strămoș, care a fost comandantul celei mai mari șarje de cavalerie din istorie, mai mare decât cea a lui Alexandru cel Mare. Murat avea 30.000 de călăreți. El stătea în fruntea acestor oameni adesea fără sabie, numai cu cravașa. Mai cobor dintr-un alt foarte mare mareșal, despre care Napoleon spunea ca era „brave des braves”, Michel Ney. Mai cobor dintr-un poet. Prin bunica mea paternă, cobor din sora lui Henrich Heine si sunt foarte mândră de asta. Mai cobor din Sigmund Haffner, care a fost alaturi de Mozart și l-a inspirat. Toți acești strămoși mi-au oferit onoarea de a fi urmașa lor. Cât privește titlul meu nobiliar: eu înțeleg că acesta mă obligă să fiu demnă de ceea ce ei mi-au transmis, dar nimic altceva. Regatul Franței s-a încheiat, acum e republică; la fel și în Italia. Eu sunt mulțumită de numele pe care îl am. Titlul e ceva suplimentar, care face plăcere. Am prieteni care mă prezintă: Prințesa Murat… Mă invită cu titlul de prințesă și mă gândesc: pe cine invită ei? Pe Caroline sau pe prințesa cu numele Caroline? Și așa, am înțeles: titlul acesta place. Și sunt mulțumită. Am puțină istorie în spate, sunt puțin în istorie, deci sunt un martor al unei istorii glorioase și de care sunt mândră. Dar asta e totul. Nu mă simt deloc superioară, și când întâlnesc oameni brianți și talentați pot să le acord toată admirația, fără nici o emfază. Pe urmă, nu e, totuși, destul de practic. La graniță, când prezint pașaportul – în pașaportul meu e trecut și titlul de prințesă – e amuzant când văd vameșul că începe să-mi pună o serie de întrebări. Cum ar fi în SUA, de exemplu, când mă întreabă dacă numele meu e Princesse sau Murat, poate chiar din simplă curiozitate, cred… Apoi, la reuniuni de familie, cu regi și regine… De exemplu, cunosc familia regală a României. Pe Regele Mihai, pe Principesa Margareta. Dar îl cunosc și pe pretendentul la tron, pe Prințul Paul… Am luat masa împreună, cu ei, cu alții. Sunt reuniuni în care se întâlnesc foști suverani, foști regi și foste regine. La aniversarea regelui Fouad al Egiptului, erau toți cei din familia de Savoia, din Sicilia, Bourbonii… Marea ducesă a Rusiei… Oameni care nu mai aveau nicio putere, dar care erau simpatici…

Cum curge o zi din viața unei prințese? Din viața Prințesei Caroline Murat?

O zi obișnuită din viața mea? E ca și a dvs. Doar că eu nu sunt bună deloc în bucătărie. Nu-mi place. Dar am o viață ca toată lumea. S-au terminat timpurile acelea în care oamenii aveau pământuri… parcuri… Bunica mea avea un palat la Paris, în care putea primi 700 de persoane. Avea și un parc, care se întindea până la Sena… În acel palat a primit o mulțime de regi; Regina Victoria a venit la bunica mea… Bunicul meu, care era născut, in 1898, era rudă cu Împărăteasa Eugenie, soția lui Napoleon al III-lea. Deci, acolo, era o viață de prinți și de prințese… Dar, de atunci, au trecut două războaie care au schimbat societatea, cu consecintele lor istorice, Tratatul de la Versailles, din 1919, care a schimbat frontierele și situația, și războiul al doilea, când, după 1945, societatea n-a mai fost aceeași. Venind în Europa, americanii au schimbat totul… Deci, a fi, azi, prințesă aproape că nu mai înseamnă nimic. Mai puțin pentru prinții și regii care domnesc. Spania, Monaco, Olanda, Marea Britanie… Am trăit o vreme la Monaco și îl cunosc bine pe Prințul Albert. Dar nici viața de prinț nu mai e ce era. E deja mai mult „om” decât „prinț”. Eu, adesea, am această nostalgie a vieții pe care au trăit-o părinții mei. Era, cred, o viață interesantă, pentru că ei i-au întâlnit, în epocă, pe toți oamenii importanți. Tata a fost prieten cu Jean Mermoz și cu Antoine de St. Exupery, a făcut lucruri extraordinare pe care i le permitea titlul său. Azi, e mai greu. Azi, contează mai mult banii decât titlurile princiare. Tatăl meu spunea că banii n-au nici o importanță. Dar asta pentru că era foarte bogat. La sfârșitul vieții, nu mai avea avere, dar a cunoscut ce înseamnă bogățiile în timpul vieții. Sunt de acord cu papa și cred și eu că banii n-au importanță. Deși societatea noastră a înlocuit multe valori morale și nobiliare cu unele mai dure, bazate pe puterea banului.

„Mă dedic concertelor caritabile”

Ce proiecte aveți? În viață? În muzică?…

Concerte. La Geneva, mai întâi. Apoi pregătesc Festivalul de la Gstadt. Acolo, se va turna un film cu Luigi Nono, un foarte mare compozitor venețian, care va fi făcut de fiica lui, Serena Nono. Am un mare proiect cinematografic, pentru că sunt o apropiată a Fundației Felinni pentru cinema – ador cinematograful. Pregătim o mare expoziție Felinni pentru luna septembrie, la Veneția. Pe urmă, am o întâlnire la Sion, unde mă voi întâlni cu președintele Consiliului de miniștri din Cantonul Valais, pentru că această Fundație Felinni e situată acum în acest canton. Mai am un proiect de festival la St. Tropez, dar și călătorii peste tot… Un an frumos și interesant. Mă bucur de această liniște pe care o am aici, la Veneția, și care mă face să mă simt mai liberă în gândire, pentru a reflecta la toate acestea… În urmă cu câțiva ani, am revenit la București, la invitația unuia dintre ambasadorii Franței. Am dat atunci un concert în beneficiul unei fundații. Dau multe concerte pentru astfel de fundații de caritate. Am fost în Grecia pentru a strânge fonduri, pentru că spitalele nu au bani, am încercat să-i fac să se miște pe miliardarii greci – sunt mulți bani grecești în Elveția… Dar, din nefericire, miliardarii nu sunt interesați de soarta țării lor… Am încercat, la Atena, să strâng fonduri pentru tratamentul femeilor cu cancer la sân. În Grecia nu se alocă suficienți bani pentru asta… O ajut pe Prințesa Caroline de Monaco și cânt la Paris gratuit, pentru ea, în proiectele ei caritabile; am cântat la Versailles pentru a-l susține pe profesorul Caillard, care cercetează problemele cancerului… Deci, eforturile mele merg către strângerea de fonduri pentru cercetări medicale și pentru acordarea de burse pentru tineri muzicieni.

Vă gândiți și la un proiect în care să vizați România? Poate chiar aici, la Veneția, unde Nicolae Iorga a imaginat un spațiu dedicat tinerilor bursieri români…

Dar mi-ar plăcea să mă ocup de partea muzical-artistică a tinerelor talente din România. Mi-a plăcut programul festivalului „Dimitrie Cantemir” al IRCCU „Nicolae Iorga” din perioada Carnavalului. Sunt un pic furioasă că am ratat concertele… Mi-ar plăcea să-i invit pe muzicienii români să participe la un Festival, la Bodrum, în Turcia. E un proiect un pic… familial, fiica mea mai mare va face ceva acolo și programul festivalului “Dimitrie Cantemir” de la Veneția este exact genul de program care poate fi interesant în Turcia. Nu prea cunoasc lumea balcanică… În ianuarie 2012, însă, la festivalul meu muzical de la Gstad, în Elveția, a cântat și un tânăr român, o voce excepțională, Narcis Iustin Ianău. Vom mai auzi de el.

Dar despre marii români care au trăit la Paris sau la Veneția, ce știți?

Tatăl meu avea o carte cu dedicație de la Martha Bibescu. Trăia la Paris. Spre sfârșitul vieții ei, a avut probleme finaciare și știu că a fost protejata unchiului meu. Am fost în apartamentul său, când eram mică. Locuia în Bulevardul St. Germain. Proust a fost prieten cu tatăl meu. În cartea sa, „Pastiches et melanges”, scrie despre tata spunând că strălucește de frumusețe în toate. Proust fusese prieten cu doi prinți Bibescu, fiii unei mari pianiste, Elena Bibescu. Era o lume despre care tata mi-a povestit, dar o lume care nu mai există… Există, în schimb, o altă lume, o lume a artei contemporane, cu toți miliardarii săi care cumpără pânze de pictori celebri…. Imaginați-vă că, în urmă cu puțin timp, am fost la Versailles, la masă cu familia Prințului Sturdza, care locuiește la Zurich. Are o bancă la Geneva. Acum e la pensie și afacerea a fost luată de fiul său, care e un om formidabil. Am fost la căsătoria acestui Sturdza, în Romania. S-au căsătorit într-un castel de familie. Nu mai știu exact unde era… Îmi face întotdeauna plăcere să stau de vorba cu români … Cultura dvs, țara dvs… mereu descopăr lucruri, întâmplări, istorii frumoase. Oameni fumoși…

Un interviu de Simona Lazăr & Valentin Țigău

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s