Eminescu şi tentaţia monahismului


De ziua Neamului Românesc, la Alba Iulia, la congresul din 2012 al Ligii Culturale a Românilor de Pretutindeni, cineva a amintit, în contextul dialogului despre marile noastre spirite, dorinţa exprimată de Eminescu de a se călugări. Acelora care nu cunosc, din biografia poetului, decât circumstanţele internării sale în bolniţa Mănăstirii Neamţ ori vizitele făcute Veronicăi Micle, la Văratec, pe când aceasta se afla în gazdă la o rudă a sa, monahia Eufrosina Popescu – cu alte cuvinte acele episoade care, azi, ar face subiectul revistelor de cancan –, acelora, deci, le va părea că gândul de călugărire al lui Eminescu a fost doar un impuls romantic. Trebuie să te duci mai departe în timp ca să înţelegi că la el chemarea duhovnicească nu era un puseu de moment, ci avea suportul educaţiei primite în anii foarte tineri.

Unchii şi mătuşile Poetului aleg viaţa în mănăstire
Să ne întoarcem, deci, în prima jumătate a veacului al XIX-lea, când cinci dintre copiii lui Iorgu Juraşcu (bunicul său din partea mamei) aleg să se călugărească. Cinci din nouă copii! Şi puţin lipsise ca însăşi mama poetului, Raluca Juraşcu, să nu aleagă acelaşi drum… căci e ştiut că în comunităţile profund religioase, din acel secol, se întâmpla adeseori ca familii întregi să aleagă viaţa monahală. Vezi cazul familiei lui Alexandru Vlahuţă, căruia i s-au călugărit, în mănăstirile nemţene, atât fraţii şi surorile, cât şi… părinţii.
Dintre copiii lui Iorgu Juraşcu, trei fiice s-au călugărit la Agafton, purtând, ca monahii, numele de Fevronia, Sofia şi Olimpiada. Mai mult decât atât, Olimpiada a fost şi stareţă a aşezământului monastic. Paradoxal, dar primele zăboviri pe malul “lacului codrilor albastru”, în codrii Agaftonului, aparţin acelui timp şi nu anilor juneţii amoroase… Maica Fevronia, cea care l-a îndrăgit, dintre toţi nepoţii săi, cel mai mult pe micul Mihai a fost, se pare, şi martoră la botezul său în biserica Uspenia din Botoşani.
La Agafton, Iorgu Juraşcu clădise, ca dar pentru mănăstirea în care intraseră în monahism fiicele sale, două case, iar acolo obişnuia să meargă, pentru a-şi afla liniştea, şi Raluca, însoţită adeseori de copii. Între ei – şi micul Mihai, dar şi una dintre surorile poetului, care, mai târziu, avea să-şi afle şi ea cale întru monahism, tot la Agafton, primind numele de Xenia.
Despre vizitele copilului, ale adolescentului Eminescu la mănăstirea din codrii Agaftonului găsim o frumoasă relatare aşternută pe hârtie de Gala Galaction (o perspectivă care e atât a scriitorui, cât şi a preotului interesat de istoria literară şi de cea monastică, deopotrivă). Scrie Galaction: “Eminescu (…) a venit de nenumărate ori, întâi cu părinţii şi apoi singur sau întovărăşit de fraţi şi de prieteni, ca să vadă pe Maica Fevronia şi să cerceteze mănăstirea din codri. Eminescu a coborât din Botoşani pe aceste cărări care descurcă poienile înflorite, vâlcelele mascate cu trandafiri sălbatici şi umbra stejarilor bătrâni, şi s-a urcat la schitul cenuşiu şi plin de pace. La Mănăstirea Agafton a cunoscut Eminescu întâia oară cenobitismul creştin-ortodox şi pravilele lui şi toată trista lui Frumuseţe”.
Cât despre fraţii mamei sale, cei tunşi întru monahism, Calinic şi Ioachim – ori Iachint, arhimandritul – chipul vreunuia dintre ei, albit în sihăstrie, e posibil să-l fi inspirat pentru retrasul din lume Euthanasius, personajul din nuvela eminesciană “Cezara”. Insula lui Euthanasius, aşa cum ne e înfăţişată de Eminescu, este probabil cea mai desăvârşită descriere a Paradisului din literatura română. Cât despre personajul central din aceeaşi nuvelă, Ieronim, care oscilează între chemarea monahismului şi dragostea lui pentru Cezara, nu poţi să nu te întrebi dacă nu cumva este însuşi poetul, pendulând între dorinţa de a se călugări şi iubirea vinovată pentru Veronica, împărăteasa (“cezara”) inimii sale.
E, aceasta, o viziune posibilă? Eminescu, poetul cu nume de arhanghel, călugărit într-una dintre marile mănăstiri ale Neamţului – ori poate mai degrabă sihastru –, retras din răutatea lumii? În 1882 el scria unui amic: “(…) hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru că se ştie cât amar a suferit românul pe acest pământ”… Cum ar fi fost biografia poetului, dar istoria literaturii române, dacă gândul acesta ar fi devenit faptă? Ar fi ajuns, oare, asemeni unchiului său, Ioachim, arhimandrit? Ştim că avusese viziunea asta – dar se întâmpla în întunecata epocă petrecută la Neamţ, ca “oaspete” în bolniţa mănăstirii. Atunci, se pare, i-ar fi scris amicului său, Gravriil Musicescu, să intervină pe lângă mitropolitul Moldovei, Iosif Naniescu, să-l numească stareţul mănăstirii. Era doar gândul unui om cu minţile rătăcite sau viziunea unuia care-şi propusese o curândă retragere din lume şi-o altă ordonare a vieţii?
Sunt întrebări care rămân fără răspuns. Poate, într-o zi “ce va să vină”, cineva mai inspirat decât noi, cei de azi, va desluşi mai multe în fibra scrierilor eminesciene…

Spovedaniile unui Geniu
În cercetările ei, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, eminent eminescolog, reuşeşte să afle un martor al trecerii prin viaţă a Poetului. Este vorba despre monahia Pelaghia, de la Văratec, care-i istoriseşte cum îl primea Eminescu pe Creangă, în casa pe care o închiriase dincolo de “codrii de aramă”, de la maica Asinefta Ermoghin. Poetul îşi făcuse obiceiul să vină acolo, în zilele în care, la Văratec, Veronica Micle şedea în gazdă la ruda sa, maica Eufrosina Popescu. Cele două monahii, cu sau fără voia lor, erau martorele iubirii vinovate… Şi fiindcă vina trebuia mărturisită, se pare că Eminescu ajunge şi să se spovedească. Asta la îndemnul prietenului său, Ion Creangă (ca fapt divers, să ne aducem aminte că acesta tinsese să intre în cinul preoţesc, dar fusese răspopit). Monahia Pelaghia i-a mărturisit Zoei Dumitrescu-Buşulenga că l-a cunoscut, chiar, pe preotul la care s-a spovedit Eminescu.
Tot despre spovedaniile Poetului e vorba şi într-un articol semnat de un alt eminescolog reputat, profesorul Nicolae Georgescu. El istoriseşte că, în urmă cu câţiva ani, profesorul Paul Miron ar fi descoperit pe un Ceaslov din biblioteca Mănăstirii Neamţ o însemnare preţioasă, scrisă de mâna unui ieromonah: “L-am spovedit astăzi pe domnul Eminescu. Era senin, am putut sta de vorbă cu el cam un ceas şi apoi l-am împărtăşit”. Era pe vremea în care scriitorul era internat în bolniţa mănăstirii, cu diagnosticul: delirium tremens. În ceasurile lui de limpezime, poetul a simţit însă nevoia de spovedanie.
Şi tot în paranteză să mai amintim câteva ciudate întâmplări (ori programări) ale sorţii celor care s-au apropiat de aura lui Eminescu. Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi-a sfârşit viaţa retrasă în monahism, la Mănăstirea Văratec. Iar dacă amicul Creangă fusese răspopit, un strănepot al său, Ava Caliopie, avea să ajungă stareţ al Mănăstirii Sihăstria…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s