„REGELE SPĂRGĂTORILOR”. Legenda unui FANTOMAS de București


În Bucureştiul anilor ’20-’30 ai secolului trecut, Ludwig Gemming devenise o figură legendară, aşa cum fusese, înainte de război, banditul Bilici. Pe „regele spărgătorilor” îl întrecea în faimă doar „regele bălţilor”, Terente, celebrul bandit lipovean pe numele său adevărat Ştefan Vasali, care murise în vara anului 1927, în canalul Cravia, undeva, pe lângă Brăila.
gemmingGemming nu avea însă nimic din fizionomia de nelegiuit notoriu a lui Terente, care-şi câştigase o curioasă popularitate mai ales în rândul femeilor, datorită apucăturilor lui de „haiduc şi amant ideal”. Cu o înfăţişare blândă şi cu ochi albaştri sclipind de inteligenţă, pe Gemming l-ai fi bănuit mai degrabă că este un profesor de liceu sau un funcţionar cu mânecuţe, iar nu un infractor.
Regele (sau prinţul) spărgătorilor era respectat de toţi hoţii mărunţi ai Bucureştiului, ca unul care săvârşise fapte „legendare”. Vechi client al poliţiei şi al închisorilor, era supranumit şi „spărgătorul-fantomă”, datorită repeziciunii cu care săvârşea actele lui nelegiuite. Era asemeni lui… Fantomas, pe pânza cinematografului.
În vara anului 1931, Gemming ajunsese din nou în arestul Siguranţei Capitalei. A câta oară? Dar ce importanţă mai are…! Greu de prins asupra faptului, el era şi greu de dovedit. Aparenţa lui de om blajin şi mototol nu îi mai păcălea de multă vreme pe comisarii care anchetau infracţiunile lui. Se încăpăţâna să nu-şi recunoască loviturile, însă… ca orişice infractor, cădea în capcana propriei lăudăroşenii. „Câţi bani ai cheltuit în ultima lună, Gemming”, îl întreba comisarul. „Leafa dumitale pe un an!”, venea răspunsul, cu un rictus de satisfacţie în colţul gurii.
La ultimele două spargeri, „prada” lui fusese de vreo 2 milioane de lei. Numai în bijuterii! În epocă, este descrisă cu lux de amănunte spargerea pe care a dat-o la familia Heskia, de unde luase: doi „solitari” cu bobul mare, brăţări de platină cu diamante, un ceasornic de aur cu monogramă. Toate valorau aproximativ o jumătate de milion de lei. Banditul le-a vândut însă numai pentru… 10.000 de lei. „Îmi trebuiau bani şi le-aş fi vândut pe orice preţ!”, a răspuns el semeţ când a fost întrebat de ce nu a încercat să scoată un profit mai bunicel din această „afacere”.

Spargerea casei Heskia

casa-heskiaFamilia Heskia locuia, în 1931, într-o casă frumoasă din strada V.A. Urechia, la numărul 2. Soţii se pregăteau să plece într-o călătorie în străinătate, aşa că lichidaseră un cont şi aduseseră banii acasă. Aveau bani româneşti şi, mai ales, valută: dolari, lire, franci. Nu deţineau nici un seif în casă, însă biroul vechi, masiv, de stejar, avea sertare cu încuietori zdravene. De ani de zile, în aceste sertare fuseseră păstrate bijuteriile doamnei, ceasornicul şi butonii domnului şi tot acolo au fost puse acum şi teancurile de bani. Într-o după-amiază, pe când servitoarea avea liber, domnul Heskia era la serviciu, iar soţia lui plecase pe la magazine, după ultimele târguieli, casa a fost vandalizată şi sertarele-seif devalizate. Ziua în amiaza mare! Şi nimeni nu văzuse nimic.
Ancheta poliţiei avea să scoată la iveală faptul că se lucrase „profesionist”. S-a făcut imediat o listă cu spărgătorii cunoscuţi (şi care nu erau deja în vreo închisoare). Gemming a apărut şi el pe această listă. Numai că simpla bănuială nu era de ajuns. Poliţia şi-a răspândit informatorii în toate mediile unde s-ar fi putut fie plasa bijuteriile, fie schimba valuta. După numai câteva zile, o persoană absolut rezonabilă, care nu fusese niciodată implicată în vreun incident de acest fel, propune spre vânzare un solitar. Cea căreia i se oferă bijuteria era o simplă institutoare. În mod normal, nu şi-ar fi permis o piatră atât de preţioasă, însă preţul cerut era mai mult decât ridicol. Femeia îşi spune atunci că există un motiv: ori bijuteria este de furat, ori nu este veritabilă. Anunţă un agent de poliţie. I se recomandă să ceară un timp de gândire. Investigatorii bănuiesc că vânzarea urma să se facă la a treia sau a patra mână. Se organizează, deci, urmărirea, de la cel care tatonase vânzarea către posibilul deţinător al bijuteriei furate. Totul cu mare discreţie. În aceeaşi zi, un informator aduce o altă veste: Gemming a intrat într-o bancă, unde a schimbat dolari. Sunt identificaţi şi doi parteneri ai lui – faimoşii (pe atunci) Rabinovici şi Ghiţă Dumitrescu zis „Remontu” – şi arestaţi, cu toţii.

Mărturisirea lui Gemming

ancheta-lui-gemmingAnchetat, Gemming refuză să îşi recunoască fapta. Pretinde că, în timpul jafului, s-ar fi aflat în tovărăşia unui alt pungaş, „Ion zis Dracu’” din Cernăuţi, care însă nu e de găsit (pentru a-i confirma sau infirma alibiul). Într-o scrisoare trimisă la poliţie, mama pungaşului cernăuţean afirmă că fiul ei nu ar mai fi fost în Bucureşti de luni de zile şi că s-ar fi aflat în altă parte. Strâns cu uşa, spărgătorul recunoaşte că a furat… dar nu singur, ci ajutat de un complice, care… a fugit cu bijuteriile şi cu banii, lui rămânându-i doar câţiva dolari. Cu alte cuvinte, marele hoţ fusese el însuşi pungăşit. Şi, lovitură de teatru, pe când Gemming se plângea de lipsa lui de noroc, în beciurile Siguranţei intră chiar el, tovarăşul lui de jaf, cu mâinile încătuşate. Era Căpăţână. Un alt infractor notoriu. Puşi faţă în faţă, cei doi se acuză reciproc de furt şi necinste. Să furi un hoţ, care ţi-a mai fost şi complice, e un gest de neacceptat în lumea acestor infractori. Până la urmă, îşi recunosc faptele…
Se pare că Gemming şi Căpăţână primiseră pontul că în casa Heskia se va afla, pentru câteva zile, o sumă mare de bani şi au stat la pândă aşteptând momentul propice să acţioneze. După plecarea dnei Heskia, au sunat la uşă, să se asigure că nu e totuşi cineva în casă, după care au… descuiat uşa din spate şi au intrat. Sertarele biroului le-au deschis cu un cuţit luat din bucătărie. Au ieşit apoi liniştiţi din casă şi s-au dus glonţ în Calea Giuleşti la numărul 39, acolo unde locuia un cunoscut tăinuitor de bunuri furate, Gusti Onea, numit şi „omul cu piciorul de lemn”, din pricina unul beteşug pe care îl avea (îşi pierduse un picior în timpul unei lupte… în închisoare, pe când ispăşea o pedeapsă). Om de încredere al spărgătorilor, tăinuitor şi depozitar al lucrurilor „de furat”, Gusti Onea avusese mai înainte o „glorioasă” viaţă de spărgător. Se zice că ştia să desfacă orice seif, orice lacăt, orice yală. Că deţinea nişte „chei misterioase”. De fapt, avea mai tot timpul la el un tipar de ceară. Când voia, reuşea să convingă interlocutorul să îi arate cheia care îl interesa (sub un pretext sau altul) şi apoi făcea o dublură a acesteia. În cazul casei Heskia, cel păcălit fusese iubitul servitoarei, care avea o cheie de la uşa din spate (se înţelege lesne din ce motive).
Ancheta avea să mai dovedească un lucru. Gemming şi Căpăţână se făceau vinovaţi de o altă spargere, săvârşită cu o săptămână înainte, în Calea Plevnei nr. 5, la familia Rosenberg.
În anii ’20-’30, au mai fost câteva bande celebre. Între care, cea condusă de Labaewschi sau aceea cunoscută sub numele de „Banda lui Stark, Popescu-Sair & Co”, specializată în furt de bijuterii, obiecte de artă şi blănuri.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s