Oltenia savuroasă… cu saramură de pui și țuică îmbătrânită în butoiaș de dud


Sfarsitul verii, in Oltenia… O gospodarie ca toate celelalte, cu toate ale ei, cu o umbra de vita, cu doi meri vajnici de straja in poarta, cu pisici strecurandu-se lenes pe langa garduri… Si-o masa intinsa, cu toate bunatatile pe ea. In mijloc, vasul urias cu… saramura de pui.
Fel de bucate oltenesc intru totul – nu mi-a fost dat sa-l intalnesc altundeva! Amestec straniu de carne frageda de zburatoare, de zemuri inmiresmate si usturoiate, de verdeturi proaspete si… tuica. Aici aveam sa ma initiez in tainele unuia dintre cele mai stranii feluri de mancare. Saramura se prepara din picioare de pui, intregi, cu tot cu partea din spate, pana catre sira spinarii. Se curata bine de puf si de pene, se spala, se sareaza si se freaca bine cu ardei iute maruntit, cu boia dulce, cu cimbru. Se lasa o vreme la o parte, cat sa se patrunda bine de toate miroasele. Apoi, pe o tabla presarata cu putina sare, ori pe gratar, se frig, intorcand copanele de pe o parte pe cealalta, pana se rumenesc frumos, iar pielea prinde cand si cand cruste de arsura (caci arsura are sa-i dea un „nu stiu ce” gustului de pe urma al saramurii).
Se trec apoi intr-un vas adanc, dinainte pregatit, pe pat de usturoi si rosii, taiate maruntel.
Deasupra se toarna un paharel de tuica (de corcoduse ori de prune), licoare din anul acela, care nu a avut vreme „sa se roada”. Pe plita, intr-o oala, gospodina pregateste zeama: apa, sare (aici fiecare o potriveste dupa cat stie ca trebuie sa fie de „tare”), cimbru, o foaie de dafin. Un ardei iute, ciupit nitel la varf, se lasa si el scurta vreme in zeama ce fierbe pe foc. Nu prea mult, de nu vrei ca sa iti „arda” gura, dupa cum ii e si numele… Se rastoarna apoi peste carnea fripta si „maturata” in tuica si dimpreuna se lasa inca o vreme sa fiarba, in cuptor.
La masa, ca toate saramurile, si aceasta se serveste cu mamaliguta calda, cu mujdei de usturoi si verdeturi tocate, presarate deasupra-i, cat te lasa inima…
Fara-ndoiala, tuicii din anul acesta menita sa fragezeasca puiul cel aromat ii trebuie tovaras pe masura: o tuica batrana, de doi, ori trei, ori chiar cinci ani, care prinse culoare si parfum de rai in butoiasul din lemn de dud.

Textele Simonei Lazăr le mai găsești AICI, AICI și AICI

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s