Saint-Marc Girardin, în Bucureştii caleştilor aflate la tot pasul


“Se merge numai cu trăsura: picioarele sunt de prisos”

Parizian din născare şi purtând cu sine toate idealurile francezului pur-sânge, Saint-Marc Girardin s-a remarcat de tânăr ca scriitor, jurnalist şi om politic, fiind chiar, înainte de a împlini 50 de ani, pentru scurtă vreme, ministru, în timpul Revoluţiei din 1848. Pedagog ilustru, profesor la Sorbonna şi, timp de o jumătate de secol, în stafful publicaţiei “Journal de Debats”, Girardin a atins probabil culmea gloriei sale atunci când a devenit membru al Academiei Franceze.

Personalitatea lui complexă ne interesează în măsura în care Saint-Marc Girardin, în timpul unei călătorii de studii – cerceta felul în care metodele pedagogice germane fuseseră aplicate în diferite ţări ale Europei – traversează principatele române şi consemnează impresiile sale asupra Bucureştiului şi Iaşiului. Se întâmpla în 1836, în cel de al cincilea an (penultimul) al demersului său de cercetător itinerant.

“Zidarii i-au înlocuit pe soldaţi”. Aceasta este una dintre remarcile sale, pe care însă o vede ca pe o stare generalizată în Europa. Dar vede, în principate, mai mult decât un elan de constructor: “Oamenii nu construiesc numai cu pietre, ci şi cu ideea că se pot bucura de ceea ce înalţă. Cei care n-au nici un viitor îşi sapă gropi în pământ”, scrie el, insistând asupra sentimentului de siguranţă şi a speranţei care se simte plutind în aerul celor două capitale române. E surprins însă de inconsecvenţa proiectului urbanistic. Ori mai degrabă de… lipsa unui proiect. “Închipuiţi-vă câteva cătune amărâte de-ale noastre şi în mijlocul lor palate elegante, fără nici o locuinţă care să facă trecerea între palat şi cocioabă; când sat, când oraş (…). Magherniţa cea mai murdară proptită de cea mai frumoasă casă; plecaţi dintr-o casă care aminteşte de cele mai distinse clădiri pariziene, vă ciocniţi de o şandrama din lemn şi mergeţi pe un drum post pavat, cu praf sau noroi dincolo de glezne”. Acesta este oraşul în care, scrie el, “se merge numai cu trăsura: picioarele sunt de prisos”.

Pare un pic de necrezut istoria lui Girardin, care insistă asupra trăsurilor bucureştenilor. El spune că, asemeni lui Guliver, care se mira de o naţiune în care văzuse oameni care nu mergeau decât călare, în Bucureşti toată lumea mergea cu trăsura: “Vedeţi dumneavoastră, aici lumea are două-trei caleşti, aşa cum la noi au două-trei perechi de cizme; (…) eu n-am călătorit ca Guliver, dar am văzut o ţară în care se merge numai cu trăsura; nicăieri nu am întâlnit o asemenea silă şi împotrivire faţă de folosirea picioarelor”, scrie el, povestind că văzuse pe cineva ieşind dintr-o casă prăpădită şi urcând în “trăsura de oraş”, ca să afle că acela mai avea o alta, de mers la ţară. “Trăsura indică faptul că eşti un om normal. Să mergi pe jos e ca şi cum ar fi la noi să mergi desculţ. Numai oamenii de rând merg aşa.”

Dar să lăsăm obsesia francezului pentru trăsurile şi praful Bucureştilor şi să vedem ce altceva a mai observat? La mijlocul deceniului patru al veacului XIX, exista în oraş un amestec de haine occidentale şi orientale. El constată, de exemplu, că bărbaţii se lasă mai greu de caftan, în vreme ce femeile, pe care le creditează ca fiind “întotdeauna primele pe drumul civilizaţiei”, sunt mult mai atrase de moda venită de la Paris.

Şi mai e un aspect pe care nu vrea să-l neglijeze: “larga folosire” a limbii franceze: “alături de limbile turcă, rusă şi germană, se vorbeşte franceza ca la Bruxelles, şi aş îndrăzni să spun chiar mai corect ca la Bruxelles. Dar folosirea limbii franceze în Valahia şi Moldova nu datează de mult timp. Pe la 1780, un autor german remarca faptul că limba franceză este încă puţin răspândită în principate. De atunci încoace, ideile europene, mai exact din Franţa, au început să pătrundă în Valahia, stârnind interesul şi curiozitatea”.

O societate care se zbate între vechile obiceiuri şi cele noi, între lux şi mizerie, între libertate şi obedienţă. Dar şi, geografic, politic, şi istoric, în mijlocul marilor frământări ale imperiilor. Tânărul călător studios, care avea să devină unul dintre străluciţii politicieni ai Franţei, are ochi şi pentru aceste aspecte: “Dacă ne gândim că mişcarea ce le antrenează face parte din curentul general care împinge întreaga Europă spre o civilizaţie comună, dacă avem în vedere că principatele ne pot ajuta să înţelegem scopurile Rusiei (…), dacă ne gândim că prin poziţia lor geografică să află chiar în inima acestor probleme importante, ne vom da seama că trebuie să le acordăm câteva minute din atenţia pe care o arătăm necazurilor de fiecare zi şi enervărilor spirituale”.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s