Otilia Cazimir şi “diluviul lent de arome”


Otilia Cazimir  – pe numele său adevărat Alexandra Gavrilescu – s-a impus foarte de tânără în literatura română, obţinând, la numai 33 de ani, prestigiosul Premiu al Academiei Române. Chiar dacă George Călinescu o aşază în lista poeţilor minori (ca şi a poeţilor preocupaţi de lucrurile mici), contemporanii au apreciat-o, iar prezenţa ei în cercurile literare ieşene era întotdeauna plăcută. Cât despre pseudonimul ce i-a asigurat posteritatea – pseudonim ce i-a fost ales chiar de bunii săi prieteni şi mentori Mihail Sadoveanu şi Garabet Ibrăileanu –, poeta mărturisea: “Daţi-mi voie să vă mărturisesc, după atâta amar de ani, că numele acesta, pe care totuşi l-am purtat cu cinste, nu mi-a plăcut niciodată. N-am nimic în comun cu eroinele legendelor germane, iar cea dintâi «Otilie» pe care am întâlnit-o în viaţă – fetiţa cu care am stat în bancă în clasa primară –  era proastă, grasă şi buboasă…” (nefericită amintire din copilărie pentru scriitoarea recunoscută îndeosebi datorită textelor sale pentru copii…!). Biografia ei se consumă între aceste două repere: a venit pe lume în casa unui învăţător de ţară – Gheorghe Vasilescu, din Cotu Vameş, judeţul Neamţ –, într-o casă plină de copii (patru fraţi şi surori s-au născut înaintea ei), la 12 februrarie 1894, şi avea să se stingă din viaţă la Iaşi, la 8 iunie 1967.

Dar să ne întoarcem în sfera poeziei pure! Fragranţele primăverii au însoţit poezia Otiliei Cazimir şi-n miez de iarnă. O prospeţime de senzaţii i-a întovărăşit necondiţionat versul, în iarna nemţeană sau ieşeană, în ninsorile suave poeta percepând înfloririle viitoare. “Fulgi mari cu îngheţate flori de măr/ Îmi cad pe mâini şi mi se prind în păr”, scrie undeva cea pe care istoria literară a păstrat-o mai degrabă în aceste două ipostaze ale ei, de autoare de poezii pentru copii şi de iubită a poetului George Topîrceanu, pe care mulţi i-l aşază alături ca amant şi mentor, deopotrivă. Ca şi în cazul lui Topîrceanu, poeta dezvoltă un simbolism aparent. Ca şi în cazul celui pe care l-a  îndrăgit în universul perpetuu romantic al Ieşilor, ea e mai mult decât o scriitoare pentru copii… explorând lumi cu gâze şi globuri albe de păpădii luate de vânt. Regăsim la ea o dulce influenţă din poezia grădinilor, a lui Dimitrie Anghel, ca în aceste versuri pe care George Călinescu le consideră descrierea unui “diluviu lent de arome”. “Mireazma florilor prea tinere şi albe/  Pluteşte prin grădini uşoară/ Din meri, pe vântul cenuşiu coboară/ Corăbioare transparente de mătasă/ Şi liniştit în iarba fragedă se lasă”, descrie ea un miez floral de primăvară, continuând în aceeaşi notă de provocare olfactivă: “Castanii drepţi, cu frunze înstelate/ Înalţă parfumate piramide/ De flori în fildeş palid cizelate”…

Înainte de a fi o scriitoare pentru copii, Otilia Cazimir este una care scrie despre copilărie. Călinescu o înglobează în ceea ce el numeşte “simboliştii din seria sentimentală”, care asociază copilăria cu mirozne, lumini şi sunete specifice, preferând evocările senzoriale ale unui timp risipit. Gingăşiile feminine sunt specifice autoarei care-şi găseşte în poezie reflexele maternale insuficient exersate pe viu… Toţi copiii pe care îi mângâie şi cărora le dedică drăgălaşele versuri nu sunt, de fapt, decât o palidă reflecţie a copilului ce n-a încetat niciodată să trăiască în ea, a copilului de care încearcă inutil să se detaşeze, în vreme ce se întreabă, astfel: “Sunt eu, fetiţa asta serioasă/ Ce stă pe-un scăueş cuminte”?, fixând apoi în două versuri timpul de referinţă, cel al copilăriei: “Pe vremea ceea nu mă cunoşteam, –/ Oglinzile erau aşa de-nalte!/ O dată doar, în luciul unui geam/ Am bănuit o clipă chipul meu”…

Undeva, în timpul propriei vieţi, scriitoarea a trebuit să accepte că fetiţa din copilărie nu mai există, că instalarea maturităţii e ireversibilă… Dar… pentru aşezarea pe hârtie e acestei mărturisiri… nu i-au ajuns versurile. Ori poate i s-au retras din peniţă… Ori nu le-a putut îmblânzi. Şi atunci, Otilia Cazimir şi-a scris mărturia în proză. “A murit Luchi”, a scris ea în capul paginii de hârtie. Adică… “S-a stins copilăria…”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s