Un căprior cu ochi curioși îndreptați către lume. Nicolae Labiș


Nicolae Labiș

Poetul, la 11 ani (fotografie păstrată la Casa memorială Nicolae Labiș din Mălini)

Numit „cal alb, călcând neiubirea-n picioare”, Nicolae Labiș a fost, pentru generațiile de poeți postbelice, ca buzduganul aruncat de zmeu înaintea sorții, ca să-i anunțe sosirea…

Afirmat în anii ’50, obsedantul deceniu al literaturii prolet-cultiste, a reușit să-și impună lirica pentru eternitate, chiar dacă o bună parte dintre cei care i-au fost colegi la Școala de Literatură au intrat în încețoșata uitare. Sadoveanu afirma atunci că din Școala de Literatură vor ieși tot atâția scriitori câți au intrat, prin asta spunând, de fapt, că numai cei cu geniu în pană vor răzbi dincolo de timp. Atins prea devreme de „pasărea cu clonț de rubin”, într-un decembrie de-acum 64 de ani, foarte tânăr, atât de tânăr încât te și miri când a avut timp să scrie o operă care să conteze în fața veacurilor, Labiș a suscitat adeseori interesul istoricilor literari. Aceștia căutau însă să-i pună mai degrabă în raftul potrivit moartea – cu toate fandările unei teorii a conspirației care a dus, în timp, la învrăjbirea unor colegi de generație și chiar la saltul în timp al unora dintre ei (vezi cazul Cezar Ivănescu – Gheorghe Tomozei) – și nu să așeze în contextul liricii contemporane lui poezia surprinzător de matură a unui adolescent nesfârșit… E același adolescent care a avut șansa unei existențe într-un topos legendar, cu o natură veșnic încântătoare, care-i era mereu sursă de inspirație. Cum, când, cine, de ce l-a tras de pulpana paltonului, aruncându-l pe șina de tramvai? Asta e întrebarea la care se caută mereu răspuns, de mai mult de o jumătate de secol încoace. Dar cum de a fost atât de mare talentul cuibărit în trupul acela firav, de căprior rătăcit în pădurile Bucovinei? La întrebarea asta cine răspunde?

Satul natal al lui Nicolae Labiș este Poiana Mărului, din comuna Mălini – numele acesta e cel mai des vehiculat și poate de aceea adeseori când ne gândim la poet vedem aproape instantaneu un pâlc de mălini, cu frunză pufoasă, argintie, răspândind în jur un miros ușor sălciu și amar.

Nicolae Labiș

Bustul poetului, în curtea Casei memoriale Nicolae Labiș din Mălini

A copilărit în curtea casei directorului școlii din Mălini, în livada despărțită de runcul împădurit de pe apa unui pârâiaș de munte. Acolo a citit primele cărți de povești, primele poezii… Se spune despre el că memora cu ușurință versuri. Se mai spune că obișnuia să asculte radioul și, impulsionat de concursurile organizate de acesta, ar fi început să scrie versuri, pe care le trimitea, prin poștă, la București. Într-o dimineață, la radio, vocea lui Moș Andrei, crainicul emisiunilor pentru copii din perioada interbelică, anunța că premiantul acelui concurs era un băiețaș firav ca și el. Premiul obținut atunci consta într-o excursie la București. În naivitatea lui, copilul a dorit să știe mai multe, iar mama l-a încurajat să scrie, că poate într-o zi va ajunge la București. N-a obținut premiul radioului, dar întâmplarea aceea i-a definit drumul existenței. Și, într-o zi, vocea lui a ajuns la radio, într-o zi poezia lui a ajuns la radio și de șase decenii și mai bine generații de copii îi ascultă versurile. Drumul lui spre București a fost marcat însă de un destin tragic…

Un joc de cuvinte face ca, în franceză, Labiș, pronunțat „la biche”, să însemne „căprioara”. Sigur, e doar o asociere frumoasă de cuvinte… Poetului nu știu dacă i-a fulgerat vreodată prin minte un asemenea gând. Dar o fulgerare de moment a dus la apariția tulburătorului poem „Moartea căprioarei”. Sora poetului, Margareta Labiș, povestește că-ntr-o vară, în 1954, Labiș venise la Mălini împreună cu prietenul lui, Fănuș Neagu. Lăsându-i pe toți la masă, năvalnicul Nicolae a pornit călare spre pârâul Suha Mare, galopând spre Poiana Mărului, satul în care se născuse. Pe-o coastă împădurită, adâncit în umbrele înserării, poetul a căzut dintr-o dată într-o amintire dureroasă. A stat acolo mult, până târziu, când au venit după el. Crezuseră că e bolnav. El doar fusese străfulgerat de-o amintire: zărise Poiana Blănarului, locul unde cu ani în urmă fusese la o vânătoare cu tatăl său, iar amintirea asta îl tulburase. În noaptea aceea, povestește sora poetului, Labiș nu a mai ieșit din camera lui. La lumina opaițului, a scris „Moartea căprioarei”. „Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac./ Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!/ Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri/ La ceas oprit de lege şi de datini./ Cu foşnet veştejit răsuflă valea./ Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!/ Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă/ Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters./ Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,/ Şi stelele uimite clipiră printre ele./ Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,/ Frumoasă jertfă a pădurii mele!”. Jertfă a fost și el! Jertfă a unui oraș nebun, în decembrie; jertfă a unui timp revolut! Un căprior cu ochi curioși îndreptați către lume. Nicolae Labiș.

(textul acesta reprezintă scriptul ediției dedicate lui Nicolae Labiș a rubricii „Poetul despre Poeți”, susținută de Simona Lazăr la Radio România Internațional – 2011)

Nicolae Labiș

Autoportret (păstrat la Casa Memorială Nicolae Labiș din Mălini)

3 gânduri despre „Un căprior cu ochi curioși îndreptați către lume. Nicolae Labiș

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s