Ţurţurele


Ţurţurele din colţul streşinii, uriaş, ca un pumnal de cristal gata să fie împlântat în inima iernii, a început să picure rar. Hmmm! Se-nzdrăveneşte vremea – zice cineva. Eu, ce-i drept, m-aş duce mai de­parte cu iarna asta de poveste, cu zăpezi care scâr­ţâie sub tălpi, ca odinioară. Numai că nu-i după mine, ci după „încălzirea globală”. Lângă ţurţurele cel mare stau aproape, ca lângă un frate protector, încă vreo trei-patru, mai mititei. Întind mâna spre unul dintre ei, şi-l rup, şi rupându-l ţurţu­rele sună sec, ca un os uscat care plesneşte. Mă uit în dreapta, mă uit în stângă şi, ferindu-mă de priviri rău­tăcioase, muşc din vârful lui… Ca-n copilărie, când mâncam „îngheţată cu aromă de iarnă”… adică mestecam gheaţă din ţurţuri. Cei mai „gus­toşi” erau „ţepii” crescuţi pe crengile unui zarzăr mărunt din curte. Continuă lectura