Legende aduse acasă: Caucazul din Carpați și Colchida de la Colți


Începuse totul cu o legendă căreia îi căutam rădăcinile pe coclaurile Carpaţilor, la Întorsură. Reminiscenţa unui text citit cândva, care plasa Caucazul mitic… acasă, pe umărul munţilor cunoscuţi, nu departe de apa Buzăului.

chihlimbar

Scrisese cineva că el, Caucazul, nu era altul decât ţinutul de piatră al caucilor, trib tracic, viteaz şi puternic, ca tot neamul lor cel întins. Acolo, ţintuit de piatră, Prometeu primea „vizita” crudă a vulturului care se înfrupta din ficatul lui, zi după zi, până Hercule avea să-l scoată de sub pedeapsa zeilor. Continuă lectura

Aroma pâinii din Săptămâna Luminată


În Săptămâna Luminată, pasul e mai uşor, căci şi inima ţi-i mai uşoară. Asta am învăţat de-acasă, din primii ani ai copilăriei: după ce te-ai spovedit şi te-ai împărtăşit – după ce ai împărtăşit cu cei din jur minunea sfântă a învierii – te simţi mai uşor decât borangicul.

paine1

În Săptămâna aceasta a Paştelui, când cerurile, după tradiţie, sunt deschise, păcatele cele grele se fac uşoare precum fulgul.

Revenind acasă, de pe meleaguri binecuvântate, cele bătute cu pasul de schimnici, primul lucru pe care îl fac este să coc o pâine. Continuă lectura

Anotimp care dă în pârg


Emoţiile primăverii sunt în pârg, în acest timp minunat ce urmează Învierii. Ceea ce a fost floare cândva începe să devină puţin câte puţin fruct. “Gorgoază” – îi zic unii, “jefuind” într-un gest ştrengăresc corcoduşii din cartier.

caise1

“Aguridă” – numesc alţii viaţa aceasta dintre floare şi fruct (neuitînd avertismentul acela cu “strepezitul dinţilor”). Continuă lectura

NASA şi Eminescu



Oamenii de rând lasă în urma lor un nume scris pe o piatră; unii dintre ei pe o carte. De la unii începe istoria, cu alţii se termină. Câţiva, foarte puţini, cei aleşi, îşi urcă numele pe o stea. Românii au steaua lor şi ea se numeşte: Eminescu, poetul de la a cărui naştere vom aniversa la 15 ianuarie 164 de ani. Continuă lectura

Foamea din copilărie


Hangiul tocmai pregăteşte gâştele la frigare pentru pofta de nestăvilit a lui Porthos. Eu citesc paginile cu nesaţ, să-l ajung din urmă pe D’Artagnan, care se-ndepărtează în galop de foamea pantagruelică a camaradului său, apropiindu-se cu fiecare verstă parcursă de portul din Calais.
Cu „tatăl” Dumas veghindu-mi nopţile de citit la lumina lanternei, eu şi tânărul aspirant la uniforma muschetarilor îndeplinim misiunea şi păstrăm neştirbită onoarea Reginei! Ah, şi ce chef vom încinge cu toţii într-o tavernă pariziană, la ceas târziu, învelit în istorii ce-aşteaptă să fie scrise! Continuă lectura

Ţurţurele


Ţurţurele din colţul streşinii, uriaş, ca un pumnal de cristal gata să fie împlântat în inima iernii, a început să picure rar. Hmmm! Se-nzdrăveneşte vremea – zice cineva. Eu, ce-i drept, m-aş duce mai de­parte cu iarna asta de poveste, cu zăpezi care scâr­ţâie sub tălpi, ca odinioară. Numai că nu-i după mine, ci după „încălzirea globală”. Lângă ţurţurele cel mare stau aproape, ca lângă un frate protector, încă vreo trei-patru, mai mititei. Întind mâna spre unul dintre ei, şi-l rup, şi rupându-l ţurţu­rele sună sec, ca un os uscat care plesneşte. Mă uit în dreapta, mă uit în stângă şi, ferindu-mă de priviri rău­tăcioase, muşc din vârful lui… Ca-n copilărie, când mâncam „îngheţată cu aromă de iarnă”… adică mestecam gheaţă din ţurţuri. Cei mai „gus­toşi” erau „ţepii” crescuţi pe crengile unui zarzăr mărunt din curte. Continuă lectura

Ziua în care m-am nǎscut


Dacǎ e sǎ-i dau crezare mamei, mai sunt câteva ore bune – o postaţǎ de timp, ar fi spus bunica (precursoare a metaforelor mele de mai târziu) – pânǎ la ceasul când se împlinesc anii de când m-am nǎscut. Dacǎ mǎ iau dupǎ peticul de hârtie numit „certificat de naştere”, ceasul ǎsta s-a împlinit de mult, „din ‘ne’sarǎ”.
Hai, cǎ veni timpul sǎ pun pe „hârtia” cea albǎ-ca-zǎpada a computerului şi povestea asta.
M-am nǎscut într-o duminicǎ învǎluitǎ-n ninsoare, pe 29 decembrie… Continuă lectura