Un căprior cu ochi curioși îndreptați către lume. Nicolae Labiș


Nicolae Labiș

Poetul, la 11 ani (fotografie păstrată la Casa memorială Nicolae Labiș din Mălini)

Numit „cal alb, călcând neiubirea-n picioare”, Nicolae Labiș a fost, pentru generațiile de poeți postbelice, ca buzduganul aruncat de zmeu înaintea sorții, ca să-i anunțe sosirea…

Afirmat în anii ’50, obsedantul deceniu al literaturii prolet-cultiste, a reușit să-și impună lirica pentru eternitate, chiar dacă o bună parte dintre cei care i-au fost colegi la Școala de Literatură au intrat în încețoșata uitare. Sadoveanu afirma atunci că din Școala de Literatură vor ieși tot atâția scriitori câți au intrat, prin asta spunând, de fapt, că numai cei cu geniu în pană vor răzbi dincolo de timp. Atins prea devreme de „pasărea cu clonț de rubin”, într-un decembrie de-acum 64 de ani, foarte tânăr, atât de tânăr încât te și miri când a avut timp să scrie o operă care să conteze în fața veacurilor, Labiș a suscitat adeseori interesul istoricilor literari. Aceștia căutau însă să-i pună mai degrabă în raftul potrivit moartea – cu toate fandările unei teorii a conspirației care a dus, în timp, la învrăjbirea unor colegi de generație și chiar la saltul în timp al unora dintre ei (vezi cazul Cezar Ivănescu – Gheorghe Tomozei) – și nu să așeze în contextul liricii contemporane lui poezia surprinzător de matură a unui adolescent nesfârșit… E același adolescent care a avut șansa unei existențe într-un topos legendar, cu o natură veșnic încântătoare, care-i era mereu sursă de inspirație. Cum, când, cine, de ce l-a tras de pulpana paltonului, aruncându-l pe șina de tramvai? Asta e întrebarea la care se caută mereu răspuns, de mai mult de o jumătate de secol încoace. Dar cum de a fost atât de mare talentul cuibărit în trupul acela firav, de căprior rătăcit în pădurile Bucovinei? La întrebarea asta cine răspunde? Continuă lectura

Cezar Ivănescu – trubadurul din cetatea thanatică


Rod. Rodire. Rodnic. A rodi. Roditor. Nu cred să existe familie de cuvinte în limba română care să i se fi potrivit mai bine poetului Cezar Ivănescu, cel care, de la Nichita Stănescu încoace, a fost întruchiparea apostolului Poeziei. Sau a boemului absolut, adânc, puternic, atins de aripa geniului. Continuă lectura

Perechea lui Eminescu


În cultura română există o serie impresionantă de intelectuali de factură enciclopedică. Astăzi, pare că “sămânţa enciclopediştilor” a cam dispărut. Într-o epocă în care nu cartea, ci internetul devine instrumentul de informare cel mai intens folosit, virtuţile pe care le clădeşte lectura paginilor tipărite se întâlnesc la tot mai puţini. Din fericire, România i-a avut la timp pe Dimitrie Cantemir, Ion Heliade Rădulescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, George Călinescu. Continuă lectura

Pe când poeţii respirau diamante… In memoriam Traian T. Coşovei


Dacă Franţa îi are pe cei patru muschetari – trei plus unu, ca să îi dăm satisfacţie şi lui Dumas –, dacă britanicii se laudă cu cei patru Beatles-i, românii au şi ei un cvartet celebru, şi încă unul care respiră… „Aer cu diamante”.
Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru şi Ion Stratan erau copiii teribili ai optzecismului românesc, iar anul 1981 îi găsise deja, pe fiecare dintre ei, cu cărţi publicate. Şi chiar dacă pe atunci optzecismul nu se numea „optzecism” – nici disputa generaţiilor şi promoţiilor literare provocată de Laurenţiu Ulici nu era la modă – ei, cei patru magnifici în blugi ai poeziei româneşti, erau deja exponenţiali pentru noul val de scriitori. Continuă lectura