Constantin Tudose și „Istoria unei școale rurale – de la începuturi, pân’ la timpuri cu gâlceavă”

Într-o vreme în care satul românesc e tot mai des privit prin lentila nostalgiei ori a uitării, Constantin Tudose vine cu un gest contrar curentului: adună, scrie, cercetează și dăruiește lumii o carte impozantă – peste o mie de pagini – despre școala din Cașin, despre dascălii, copiii și comunitatea care i-au dat ființă. Volumul „Istoria unei școale rurale – de la începuturi, pân’ la timpuri cu gâlceavă”, apărut la Editura „Vasile Alecsandri” din Bacău, în 2025, este o monografie unică în felul ei, o arhivă vie și un act de iubire pentru locul natal.

Lucrarea a fost încununată recent cu Diploma de Excelență la Festivalul-Concurs Național de Creație Literară „Avangarda XXII” (Bacău, 2025) – o recunoaștere firească a efortului și a probității cu care autorul a restituit istoria unei instituții de la sat, dar și spiritul unui întreg univers educațional rural.

Încă din primele pagini („Niscaiva gânduri ce… trebuie rostite”), Constantin Tudose se așază în rândul acelor cronicari de vocație, care scriu nu din obligație academică, ci dintr-o chemare interioară. El mărturisește limpede: „chiar și după 1076 de pagini, tot multe aș mai avea de scris despre satul natal”. Cartea aceasta se naște, așadar, dintr-un amestec rar de rigoare și emoție, de erudiție și recunoștință.

Autorul nu e doar un culegător și depozitar de date și documente, ci și un povestitor cu respect față de memoria comunității. Între paginile volumului se țes biografii de învățători, istorisiri de epocă, documente uitate prin arhive, dar și confesiuni personale. Cașinul nu este doar un toponim, ci un personaj colectiv, un „tezaur de istorie și cultură didactică”, cum inspirat notează conf. univ. dr. Ioan Dănilă în postfață.

Prefața semnată de prof. univ. dr. Ioan Opriș, reputat istoric al învățământului românesc, fixează reperele teoretice ale lucrării: ideea că școala de la Cașin este o parte vie din istoria educației naționale, o oglindă a devenirii unei comunități. Redutabilul istoric Ioan Opriș remarcă, pe drept, că autorul „a cercetat un bogat repertoriu de izvoare istorice și felul în care le expune și interpretează explică pe deplin valoarea cărții”.

Volumul urmează firul timpului, de la primele încercări de alfabetizare în jurul bisericii, la instituționalizarea învățământului în secolul al XIX-lea și până la transformările din epoca modernă și contemporană. Cifre, statistici, nume de învățători și elevi se împletesc cu evocări pline de viață: momente de solidaritate, de trudă, de suferință sau de mândrie.

Sunt sute de detalii, extrase din documente rare, care dau consistență istoriei și transformă lucrarea într-o adevărată cronică a educației românești la sat.

Departe de tonul sec al unei simple lucrări documentare, cartea respiră printr-o scriitură caldă, uneori confesivă, alteori ironică, dar mereu limpede. Constantin Tudose nu se ascunde în spatele documentelor, ci își asumă rolul martorului implicat. El știe să scrie cu emoție, fără să piardă rigoarea cercetării. Fiecare detaliu poartă amprenta unei participări autentice: „mă consider răsplătit aflând… fapte și întâmplări proprii istoriei școlii din satul meu”, notează autorul.

Se simte, dincolo de toate, o iubire necondiționată pentru oameni și locuri. Pentru el, învățătorii, copiii, preoții și părinții satului devin eroi ai unei epopei discrete. Școala e „axa luminii” unei comunități, iar a scrie despre ea înseamnă a o onora.

Cartea are fericita completare a două texte de autoritate. Prof. univ. dr. Ioan Opriș, în prefață, vede în această lucrare „o pledoarie pentru învățământul ca factor identitar”, iar conf. univ. dr. Ioan Dănilă, în postfață, o descrie ca pe „o oglindă mai mult decât fidelă a realităților din veacurile XIX și XX, care determină percepții obiective, dar și subiective, în viața unui sat”. Cele două perspective – una istorică, alta literară – se întâlnesc într-un acord deplin: cartea lui Constantin Tudose nu e doar o monografie, ci și un veritabil un act de memorie culturală.

„Istoria unei școale rurale…” nu e doar despre Cașin, ci despre România profundă, cea care a crescut generații de copii cu mijloace puține, dar cu credință și hărnicie. Este o carte despre rădăcini și despre rostul învățăturii ca formă de supraviețuire spirituală. Autorul însuși o spune indirect: fiecare filă e o dovadă că educația este poate cel mai durabil monument pe care o comunitate îl poate ridica în cinstea ei.

Lucrarea are și o valoare documentară majoră: include tabele, anexe, copii de manuscrise și fotografii, reconstituind cu precizie filologică o lume dispărută. Dar ceea ce o face cu adevărat specială este tonul: cald, apropiat, cu inflexiuni de povestitor și vibrații de poet rural.

Poate cel mai potrivit titlu alternativ al volumului ar fi acesta: „Carte de identitate”. Pentru că despre asta este vorba – despre identitatea unui sat, a unei școli și a unei comunități care refuză să fie uitate. Constantin Tudose reușește să transforme o istorie locală într-o lecție națională despre continuitate și demnitate.

Premiul primit la Avangarda XXII vine nu doar ca o recunoaștere a unei munci de cercetare impresionante, ci și ca un semn că literatura documentară, atunci când e scrisă cu inimă, devine artă.

„Istoria unei școale rurale – de la începuturi, pân’ la timpuri cu gâlceavă” este mai mult decât o carte. E o operă de recuperare culturală, o scrisoare de dragoste adresată satului Cașin și, prin el, satului românesc. Constantin Tudose a scris cu migala arhivistului, cu empatia cronicarului și cu bucuria omului care simte că, salvând istoria școlii, salvează o parte din sufletul locului.

O carte care merită nu doar citită, ci și așezată la loc de cinste, acolo unde cultura întâlnește recunoștința și unde trecutul își recapătă demnitatea.