Hirova. Maica Iroida și satul mănăstiresc de dincolo de timp


Hirova - Maica IroidaCu 10 ani în urmă, într-un iunie torid ca acesta ce stă să înceapă acum, călătoream în Basarabia, „deschizând” drumul Caravanei Jurnalului Național dedicată pământului locuit de români dincolo de Prut. Tema noastră, atunci, a fost mănăstirile cele vechi ale Basarabiei, cu pătimirile lor, cu renașteri din cenușa istoriei, cu oamenii lor de o ireală rodire a spiritului, în ciuda anilor sterpi de comunism. La Hirova, am întâlnit-o pe Maica Iroida, pe-atunci în vârstă de 80 de ani. Desculță, smerită, înțeleaptă. Frământa pâinea și parcă, nu știu cum, frământa și aluatul bun al credinței noastre. Continuă lectura

Anunțuri

Un ardelean în „Goana după Aur” sau despre „visul american cu repetiție”…


Cautatori de aur in America

Am cunoscut-o întâmplător, la bordul unui vapor de epocă, traversând, într-o excursie de plăcere, Lacul Leman. A atras-o vorba noastră românească şi, provocată de nostalgii, s-a apropiat, prezentându-se blând: Alina Kelly-Cretzescu.

Preţ de câteva zeci de minute, cât a mai durat traversarea lacului, mi-a făcut un „briefing” al existenţei sale. Născută la Bucureşti, şi-a petrecut vacanţele într-un mic sat ardelean, unde bunicul din partea mamei i-a povestit, de zeci şi sute de ori, despre strămoşul ei, Ion Focşa, care a trăit în veacul al XIX-lea „visul american”. Continuă lectura

Eva, mărul și ridurile


O după-amiază în Rai. Sub frunzişul bogat al pomului interzis, Adam îi întinde Evei un măr. „Nu te teme, draga mea! Hai, gustă din fructul acesta oprit şi vei rămâne mereu la fel de frumoasă ca-n ziua dintâi, în care Dumnezeu te-a plămădit, din coasta mea şi din lut, suflând suflare divină asupră-ţi, însufleţindu-te!”

Încrezătoare, Eva muşcă din pulpa fructului aromat descoperind… oligozidele din măr – poate nu secretul vieţii veşnice, dar cu siguranţă secretul unei tinereţi lungi şi strălucitoare. Promisiunea Paradisului fără riduri.

mar1 Continuă lectura

Viaţa la minus 50 de grade Celsius!


Citeste si blogul Danei Sisoev AICI.

N-o sperie codul roşu de frig şi ninsori. Şi de ce ar speria-o? A trăit 10 ani la Polul Frigului şi-mi zice că a fost un timp când putea să-ţi spună, cu precizie, dacă afară sunt 20 sau 25 de grade – cu minus!!! – doar după cât de tare simţea ciupiturile gerului în obraji. Dana Sisoev – „de fapt, numele meu, din documentele ruseşti, era Adriana Daniela Amfilovna Sisoeva, m-am obişnuit cu el şi îmi place aşa” – este o româncă născută-n Banat, pe care focul dragostei – pentru un yakut – şi dorul de aventură au mânat-o până-n cel mai rece oraş de pe planetă, la Yakuţk, în Siberia, Republica Sakha din Federaţia Rusă (mai simplu: Yakuţia).

Pe Dana Sisoev n-o sperie gerul, nici vântul, nici temperaturile scăzute. O dezamăgeşte, poate, veşnica derută în care intră românii la fiecare ninsoare mai consistentă. Dar nu vrea să vorbim despre asta. Mai bine alunecăm în trecut – ca o sanie pe derdeluş -, bucuroşi să descoperim, alături de ea, trăiri şi sentimente unice, la minus 50 de grade Celsius! Continuă lectura

Un prânz la Mănăstirea Cernica sau despre „sunetul clopoțelului, ca o bornă între pântece şi suflet”


Un loc, un om si o reteta manastireasca.

Cele doua ostroave de la Cernica poarta de peste patru veacuri „povara” sfinteniei. Ctitoria vornicului Cernica Stirbei e atestata documentar inca de la 1608, printr-un hrisov al lui Radu Voda Serban.
Atunci vornicul refacea un schit mult mai vechi, daruind asezarea cu pamanturi, paduri si sate si cu… numele sau. Niciodata, peste vremuri, Manastirea Cernica nu a fost inchinata – nici la Muntele Athos, nici altundeva. Continuă lectura

Ţurţurele


Ţurţurele din colţul streşinii, uriaş, ca un pumnal de cristal gata să fie împlântat în inima iernii, a început să picure rar. Hmmm! Se-nzdrăveneşte vremea – zice cineva. Eu, ce-i drept, m-aş duce mai de­parte cu iarna asta de poveste, cu zăpezi care scâr­ţâie sub tălpi, ca odinioară. Numai că nu-i după mine, ci după „încălzirea globală”. Lângă ţurţurele cel mare stau aproape, ca lângă un frate protector, încă vreo trei-patru, mai mititei. Întind mâna spre unul dintre ei, şi-l rup, şi rupându-l ţurţu­rele sună sec, ca un os uscat care plesneşte. Mă uit în dreapta, mă uit în stângă şi, ferindu-mă de priviri rău­tăcioase, muşc din vârful lui… Ca-n copilărie, când mâncam „îngheţată cu aromă de iarnă”… adică mestecam gheaţă din ţurţuri. Cei mai „gus­toşi” erau „ţepii” crescuţi pe crengile unui zarzăr mărunt din curte. Continuă lectura