Cafegiii de altădată


Cine era „cafegi-bașa” sau „vel-cafegiu”, adică… mai-marele cafegiilor din Valahia, mă lămurește, din pagina unei cărți din veacul trecut, istoricul George Potra: „slujbașul domnesc, care avea în grija lui cafeaua, zahărul și întreg inventarul necesar, precum și obligația de a servi cafeaua, era numit cafegi-bașa sau vel-cafegiu și își avea un loc precis în alaiul ce primea sau însoțea pe Domn în anumite ocazii”… De la asediul Vienei de către turci, încoace, Europa fusese cucerită de licoarea brună, iar țărișoarele românești nu fuseseră nici ele scutite de asemenea patimă.

Zice-se că primii cafegii, în București, au apărut pe la 1700 (poate ceva mai devreme, dar n-avem știre despre asta), iar cei dintâi care neguțătoreau băutura tare și aromată (dar și boabele, care erau prăjite într-un fel anume și râșnite cu răbdare) au fost turcii, grecii, evreii și armenii (acu’, să o spunem pe-a dreaptă, oricum tot dintre aceștia se alegeau cei mai mulți negustori și de alte mărfuri, că așa le era neamul!). George Potra amintește de un document de pe la 1734, în care e pomenit „Gheorghe cafegiul, lângă podul uliții ce merge la scaunele de carne” (adică, în spatele Hanului lui Manuc; locul ar putea fi identificat și azi). Într-un alt document, de la 1781, se vorbește despre „Oprea cafegiul”, care-și cumpărase prăvălioara lui de lemn cu 270 de taleri…

Pe măsură ce „amorul” bucureștenilor pentru cafea crește – și se scoboară obiceiul de a bea cafea de la boieri la boernași, și-apoi la slujbași de tot felul și până la mahalagii – crește și breasla cafegiilor. Și, ca orice breaslă care era organizată cum se cuvine, și cea a cafegiilor își găsise un loc și un ritual al ei. Mai mult decât atât, avea un patron spiritual și o biserică, unde o dată pe an se întâlneau toți membrii breslei pentru a se ruga de câștig bun. Întâmplător – sau „nu”, dat fiind vorba de un negoț cu ceva care… curge – biserica era cea a Izvorului Tămăduirii, de la capul Podului Mogoșoaiei, construită de Nicolae Mavrogheni, loc unde se păstra și steagul breslei, care era scos anume pentru sărbătoare în prima vineri de după Paști. Nesmintit.

Dar să vedem și care era inventarul unui cafegi-bașa de demult… Tigăile cele de aramă, pentru prăjit cafea, piua de pisat și pisălogul (asta înainte de a apărea primele râșnițe). Sitele de cernut. Ibricele – făcute și ele, după cum erau folosite, din aramă ori din tinichea sunătoare. Felegeanele – ceștile mari, fără toartă, în care cafeaua își găsea odihna. Zarfurile de tombac și argint (acestea, adesea, lucrate în filigran, că și frumusețea lor parcă dădea gust mai bun licorii amare). Și-apoi altele, de tot felul: lingurițe de argint, tăvițe de alamă, ciubuce și lulele, chisele de sticlă, de pus rahat și păhare mari pentru apă rece.

Bibliografie:

POTRA, George. Din Bucureștii de altădată. Vol I-II. București: Curentul, 1941.

POTRA, George. Hanurile bucureștene. București: Tiparul românesc, 1943.

Un gând despre „Cafegiii de altădată

  1. Pingback: Les chaises bleues - legenda albastră de pe Promenade des Anglais - Vacanțierul

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s