Un căprior cu ochi curioși îndreptați către lume. Nicolae Labiș

Poetul, la 11 ani (fotografie păstrată la Casa memorială Nicolae Labiș din Mălini)

Numit „cal alb, călcând neiubirea-n picioare”, Nicolae Labiș a fost, pentru generațiile de poeți postbelice, ca buzduganul aruncat de zmeu înaintea sorții, ca să-i anunțe sosirea…

Afirmat în anii ’50, obsedantul deceniu al literaturii prolet-cultiste, a reușit să-și impună lirica pentru eternitate, chiar dacă o bună parte dintre cei care i-au fost colegi la Școala de Literatură au intrat în încețoșata uitare. Sadoveanu afirma atunci că din Școala de Literatură vor ieși tot atâția scriitori câți au intrat, prin asta spunând, de fapt, că numai cei cu geniu în pană vor răzbi dincolo de timp. Atins prea devreme de „pasărea cu clonț de rubin”, într-un decembrie de-acum 64 de ani, foarte tânăr, atât de tânăr încât te și miri când a avut timp să scrie o operă care să conteze în fața veacurilor, Labiș a suscitat adeseori interesul istoricilor literari. Aceștia căutau însă să-i pună mai degrabă în raftul potrivit moartea – cu toate fandările unei teorii a conspirației care a dus, în timp, la învrăjbirea unor colegi de generație și chiar la saltul în timp al unora dintre ei (vezi cazul Cezar Ivănescu – Gheorghe Tomozei) – și nu să așeze în contextul liricii contemporane lui poezia surprinzător de matură a unui adolescent nesfârșit… E același adolescent care a avut șansa unei existențe într-un topos legendar, cu o natură veșnic încântătoare, care-i era mereu sursă de inspirație. Cum, când, cine, de ce l-a tras de pulpana paltonului, aruncându-l pe șina de tramvai? Asta e întrebarea la care se caută mereu răspuns, de mai mult de o jumătate de secol încoace. Dar cum de a fost atât de mare talentul cuibărit în trupul acela firav, de căprior rătăcit în pădurile Bucovinei? La întrebarea asta cine răspunde?

Delia Nicole: „Vreau ca piesele mele să dea speranță oamenilor”

Un cocktail perfect: 16 ani, muzică, pasiune. Și muncă. Pentru că arta este, o știm cu toții (chiar și când nu ne mai amintim a cui este butada), 1% inspirație și 99%… vă las pe voi să completați. Eu mă grăbesc să vă povestesc despre Delia Nicole, adolescenta pentru care muzica nu este un destin întâmplător, ci unul pentru care muncește, în fiecare zi, de un deceniu. Deja… La început de iulie, cu doar câteva zile înainte de a împlini 16 ani, Delia Nicole a lansat trei piese, pe YouTube. Un debut promițător, la care vreau să vă fac părtași.

Adolescenții (cel puțin unii dintre ei) ne uimesc prin dedicația și abnegația cu care își urmăresc țelurile. Țeluri care, pentru unii, sunt simple hobby-uri; pentru alții, o proiecție a viitorului lor. Muzica, moda, istoria modei, călătoriile –„pentru că, de mică, părinții m-au încurajat să descopăr lumea”. Pe Delia Nicole am întâlnit-o prima dată când era „mică”, într-o călătorie. Știu bine ce vrea să zică și mă bucur că, de atunci, nu a încetat „să descopere lumea”. La fel, îmi pare minunat că de la copilul care îngâna, alături de adulți, refrenele cântecelor de bivuac, o regăsesc acum o muziciană în devenire, căreia simt că trebuie să îi cer un interviu.

Admiterea 2020 – Științele Informării și Documentării. De ce să alegi acest program de studii?

Foto: Pixabay

„Starea de urgență” și apoi „starea de alertă” au provocat schimbări în întregul sistem de educație românesc, în privința metodologiei de trasnsmitere a conținutului programelor școlare și în evaluarea acestora. Iată-ne ajunși la un alt prag, admiterea în învățământul universitar, despre care am cerut detalii dlui prof. univ. Ionel Enache, șeful Colectivului de Științe ale Informării și Documentării din cadrul Departamentului de Științe ale Comunicării și Documentării al Facultății de Litere a Universității din București.

Acad. Eugen Simion: „Sunt imprimat de spiritul lui Caragiale, un scriitor care îmi place enorm”

Acad. Eugen Simion (sursa: wikipedia)

Dacă ar fi să strâng într-o carte interviurile/ dialogurile ultimului sfert de secol – cele pe care le consider în stare să clădească minți și spirite ori să susțină edificiul culturii române – fără îndoială nu ar lipsi acest interviu, pe care l-am realizat în februarie 2012 cu academicianul Eugen Simion. Era „Anul Caragiale” (prilejuit de centenarul trecerii spre alte universuri spirituale a uriașului scriitor român), dar dialogul a avut loc cu câteva luni mai devreme, în februarie, când se împlineau 160 de ani de la nașterea acestuia.

Despre „spiritul lui Caragiale”

● Domnule academician Eugen Simion, cred că destinul a știut bine ce vrea de la dumneavoastră când a decis să vă nașteți la Ploiești, adică nu departe de locul unde s-a ivit pe lume Ion Luca Caragiale, scriitorul, de la nașterea căruia s-au împlinit, în 1 februarie, 160 de ani. Vă rog să îmi spuneți, pentru început, câteva lucruri despre locul în care ați crescut și despre amprenta lui Caragiale la Ploiești.

● O mică precizare, m-am născut lângă Ploiești, ca și Caragiale, poate un pic mai aproape decât dumnealui. El s-a născut la Haimanale, eu m-am născut într-o localitate care se cheamă Chiojdeanca.

Casa cu tamarisc (5) Pavel Noapteș, orfanul

Foto: Pixabay

Dinaintea mămăligii aburinde, pe care Maia o taie în şase cu aţă albă de mosor, băiatul stă ca pe ghimpi, privind pe sub sprâncene la taică-su. Pavel nu pare a şti nimic din neliniştile băiatului. Ori le pune pe seama verii ce stă să se termine.

./.

Asemeni lui, cu mulţi ani în urmă, Costin o să lase în spate tihna satului şi va merge mai departe, la liceu. Băiatul e dezgheţat, prinde iute orice învăţătură şi a fost cel dintâi în toţi anii. Bărbatul îşi aduce aminte de toamna în care a început el lungul drum spre marele oraş. Moşierul venise primăvara în sala îngustă, cu bagdadie joasă, unde cei mai înalţi dintre flăcăi mergeau gârbovi, ca nişte bătrâni storşi de vlagă, şi-i îndemnase să înveţe bine, să nu se lase pe tânjală. Pe cei mai bravi voia să-i trimită la şcoală mai departe şi, dacă o fi să fie, peste ani, chiar la universităţi. Băieţii priveau, în lumina puţină ce se strecura prin fereastra cu un ochi spart, profilul subţire, cu fruntea boltită şi nas ascuţit şi nervos, sub care buzele se mişcau cu fermitate, apăsând pe unele cuvinte, ca şi cum astfel ele ar fi ajuns mai uşor în mintea lor şi înţelesul le-ar fi fost mai desluşit. Dascălul i-a spus moşierului numele celor mai buni la carte, printre ei era şi el, Pavel Noapteş, orfanul…

Crap à la La Vallière – o „reţetă de metresă”

Am scris de nenumărate ori despre rețetele demne de masa unui rege…. De ce n-am încerca, de data aceasta, și o rețetă de… metresă? Acele femei puternice, legendare, care au fost adeseori părtașe la bunele (și relele) din viața regilor Franței – o Madame de Pompadour sau o Diane de Poitier, spre exemplu – au și ele partea lor de glorie pe tărâmul artei culinare.

Așa cum poeții de la curte le închinau lungi poeme, bucătarii creau pentru ele adevărate simfonii gastronomice. Una dintre aceste femei fatale de la curtea franceză a fost Ducesa Louise Françoise de La Vallière (1644-1719), amanta oficială a Regelui Ludovic al XIV-lea.

Casa cu tamarisc (4) Vești de dincolo de Ocean

De câte ori se întorcea, ca acum, seara, din drumurile lui, întâlnea, mai tot timpul în aceleaşi locuri, aceiaşi oameni. Cel dintâi, chiar la colţ, acolo unde e acum minimarketul Fulvia, îl saluta, grav, Regizorul. Subţire, străduindu-se să-şi ţină trupul cât mai drept, ca la o imaginară paradă, îmbrăcat într-o sahariană aproape la fel de bătrână ca şi el, cu pălăria albă, prea mare acum pentru tidva atinsă de alopecie. Îşi făcea, ca mai toţi de pe stradă, pensionari din epoca trecută, plimbarea de seară.