În literatura română, cenaclul a reprezentat constant un spațiu de formare, validare și confruntare critică, de la Junimea lui Titu Maiorescu – unde lectura publică și criteriul estetic au stat la baza modernizării literaturii -, până la formulele secolului XX care au redefinit raportul dintre generații. Sburătorul lui Eugen Lovinescu a impus sincronizarea cu literatura europeană și a funcționat ca o pepinieră a modernismului românesc, afirmând autori esențiali ai perioadei interbelice. Mai târziu, Cenaclul de Luni, condus de Nicolae Manolescu, a devenit, în anii ’70-’80, nu doar un spațiu de afirmare a poeziei generației optzeciste, ci și un loc al libertății intelectuale și al rezistenței culturale, unde lectura și critica de întâmpinare au jucat un rol decisiv în configurarea unui nou canon. Dincolo de formulele instituționale sau de contextul istoric, cenaclul a rămas laboratorul literaturii în devenire, locul întâlnirii vii dintre text și lectorii săi avizați. Transferată astăzi în mediul digital, această tradiție nu își pierde funcția esențială, ea doar își schimbă instrumentele.
În acest context se înscrie Cenaclul Literatura de azi, inițiat și moderat de Daniel Cristea-Enache, critic literar pentru care exercițiul lecturii atente și al dialogului argumentat reprezintă o constantă a activității sale publice. Mentor al cenaclului, Daniel Cristea-Enache își asumă rolul de mediator între text și receptare, continuând, într-o formulă adaptată prezentului, tradiția criticii de întâmpinare exigente. Fără a impune ierarhii rigide sau verdicte definitive, el creează cadrul unei lecturi responsabile, în care interpretarea este stimulată, iar dialogul rămâne deschis. Această poziționare are menirea de a face din cenaclu, mai mult decât un spațiu de expunere, unul de formare a sensibilității critice. Debutul online al Cenaclului Literatura de azi, desfășurat la 13 decembrie 2025, a propus, astfel, nu doar o adaptare de context, ci și o reafirmare a funcției cenaclului ca spațiu de lectură critică și dialog literar.
Prima ședință online a Cenaclului Literatura de azi a avut-o ca invitată pe Iulia Dragomir, poetă care a propus un grupaj coerent de texte recente. Poeziile citite configurează o voce lirică recognoscibilă, centrată pe tensiunea dintre interioritate și lume, dintre interogație existențială și certitudine spirituală, dintre risipire și adunare. Este o lume profundă și senzorială, totodată, ascultând versurile, în rostirea autoarei, senzația este de cufundare într-o baie caldă de cuvinte mătăsoase, mângâietoare.
Unul dintre nucleele tematice ale acestui corpus îl constituie relația cu divinitatea, nu ca abstracție teologică, ci ca prezență recognoscibilă în concretul lumii. Poemul care se deschide cu întrebarea ingenuă „Se poate, Dumnezeu, vedea?” funcționează ca o artă poetică implicită. Răspunsul este de natură poetică: Dumnezeu se revelează în obiecte simple, în gesturi mărunte, în relația vie cu celălalt. Sacrul este integrat firesc în cotidian, iar finalul senzorial – „Te văd! Ești Tu! Miroși a liliac, a crini!” – închide textul într-o lumină afectivă, lipsită de emfază.
Aceeași mișcare de interiorizare traversează poemul Decembrie, construit ca o rugăciune a adunării (recompunerii) dintr-o risipire continuă. Ritmul este aproape de colind, iar imaginile – care pun în relație tăcerea, timpul și dragostea – susțin o viziune a renașterii prin comuniune și sens. Discursul liric caută un ceas al coincidenței dintre om și rost/rosturi, dintre credință și dragoste, într-o lume percepută ca fragmentară/fragmentată.
În Rivalitate, tensiunea se mută în plan existențial. Repetiția cuvântului „duc” („Duc pe umeri…”; „Duc în inimă…”; „Duc pe brațe…”) susține o poetică a poverii asumate, în care trecutul, memoria și tentația revenirii la condiția de Eu risipit sunt purtate ca semne ale unei confruntări interioare continue. Finalul abrupt, formulat ca o provocare – „E care pe care!” – transformă dialogul cu alteritatea într-o probă a identității.
Registrul contemplativ se accentuează în Introspecție, unde simbolistica sărbătorilor de iarnă este filtrată printr-o sensibilitate melancolică și lucidă. Imaginile vizuale și cromatice construiesc un spațiu al autoobservării, iar timpul devine memorie afectivă, nu simplă succesiune de momente.
Poezia Din aproape în aproape lărgește perspectiva, integrând dimensiunea comunitară și istorică. Referințele la spații simbolice și la experiențe colective sunt absorbite într-un discurs reflexiv care caută sensul apartenenței fără a abandona interioritatea. Interogația finală restabilește apropierea umană, ca formă de continuitate.
Privite împreună, aceste texte configurează o poezie a recunoașterii: a sacrului în profan, a sinelui în relație cu celălalt, a sensului în fragilitatea existenței. Vocea Iuliei Dragomir se distinge printr-un lirism confesiv controlat, prin densitate imagistică și prin refuzul retoricii demonstrative. Poezia nu proclamă – ea caută; nu afirmă categoric – recunoaște.
Discuțiile din cadrul cenaclului s-au concentrat asupra densității imagistice, a raportului dintre confesiune, simbol și dimensiune spirituală, precum și asupra coerenței vocii poetice. Chiar și în format online, întâlnirea a funcționat ca un spațiu autentic de lectură critică și dialog aplicat. Astfel, Cenaclul Literatura de azi se afirmă ca o continuare legitimă a unei tradiții culturale esențiale, adaptată prezentului. Prin lectura atentă, dialogul critic și rolul formativ al mentorului, cenaclul își confirmă menirea de spațiu viu al literaturii în devenire, unde textul este pus în circulație și i se atribuie un sens.
Prima ședință a fost înregistrată și pusă la dispoziția publicului prin intermediul platformei Patreon, ceea ce a oferit acces online în cenaclu (formă de cunoaștere critică și creatoare care, prin tradiție, este live, în format fizic). Chiar și prin intermediul unei platforme online, spiritul cenaclului s-a conturat clar: respect pentru cuvânt, atenție la nuanță și plăcerea schimbului de idei.
Cine este Iulia Dragomir (preluare de pe site-ul www.literaturadeazi.ro)
Născută pe 4 decembrie 1976 la Ploiești. Profesoară de limba și literatura română, gradul 1 (30 ani vechime) la Colegiul Economic „Virgil Madgearu”, Ploiești. Coordonator al cenaclului literar Împreună, membră la: Atitudini vechi și noi, Artă și comunicare, Asociația Creatorilor de Ficțiune. Redactor la revistele Literatura de azi, Atitudini vechi și noi, Artă și comunicare, Vatra Veche, Bilete de papagal, Asociația Creatorilor de Ficțiune. Membră UZPR.
Volume: Tu, care știi că te iubesc, Editura Karta Graphic (2015), Cea mai frumoasă parte din mine, Editura Atu, Sibiu (2018), Leac pentru pustiu, Editura Eikon, București (2019), Colecția-Poeți cu atitudini-Iulia Dragomir, Editura Tritonic, București (2019), Ochi de lumină, Editura Universitară, București (2022), Nouă vieți de-aș trăi, Editura Pim, Iași (2023).
Citindu-i versurile, am fost de la început cucerit de prospețimea modului ei de a scrie. Poezia se revarsă parcă de la sine dintr-un preaplin al ființei ei. Seamănă cu acele frânturi de melodii pe care le fredonează spontan, fără nicio intenție artistică, oamenii fericiți, în singurătate.
Starea de spirit dominantă din poezia Iuliei Dragomir este entuziasmul. Pe poetă o bucură ceea ce vede în jur, ceea ce trăiește, ceea ce intenționează să facă în viitor sau într-o altă viață. Are un nesaț de a trăi. Și o volubilitate de om care vrea să spună totul dintr-odată. Merită remarcată revărsarea în cascadă a versurilor, ca dintr-un corn al abundenței lexicale, ca și muzicalitatea lor impetuoasă.
– Alex Ștefănescu
O poetă zglobie și solară, sprințară și-n diorama stărilor și-n joaca versificației, Iulia Dragomir cultivă – și trăiește din – arta euforiei. E o stare de bine entuziasmantă și contagioasă.
Într-o incantație erotizată trăiește Iulia, într-o deplină efervescență a clipei și într-un prezent care e o partitură de extaze și de narcoze. Prin toate se străvede o religiozitate ingenuă care nu stânjenește cu nimic bucuriile pământești, ba dimpotrivă, participă la emulația lor.
Iulia „se înfruptă” într-adevăr din „dulceața de ghimbir a clipei”, prinzând regulat momentul în care „Dumnezeu” face din ea „arcuș și vers”. Nu se sperie de naivitățile care survin pe firul entuziasmului vital, ci le folosește ca funcție de autenticitate.
– Al. Cistelecan
Carnete 