„Tu, ce iubești Sinaia cu-a ei singurătate”…. O „epistolă” lirică, trimisă de la Iași (prin intermediul revistei „Convorbiri literare”, nr. 8/1 noiembrie 1876), Principesei Elisabeta a României, consoarta Domnitorului Carol I, de către scriitorul Iacob Negruzzi, în anul 1876. Între versurile acelui poem elogiator, aflăm câteva în care autorul amintește dragostea „Doamnei Țării” pentru Sinaia, preocupările acesteia și anturajul delicat, dedicat și prolific al prințesei-scriitoare (inclusiv prezența olimpiană și blândă a bardului de la Mircești). La vremea respectivă, piatra de temelie a Peleșului fusese pusă (în 1875), iar familia domnitoare continua să-și petreacă verile (și nu doar verile) la Sinaia, în incinta Mănăstirii, care le fusese „casă” și „palat” încă din 1870 și unde își crescuseră cu dragoste fiica, pierdută mult prea devreme, pe Principesa Mărioara/Măriuca (1870-1874). Despre poezie, AICI.
Iată mai jos transcrierea acelei poezii:
Epistolă către Elisabeta Doamna
Eu nu pot, naltă Doamnă, în versuri frumușele De-a lungul presurate cu fluturi, flori și stele Să-nșir cuvinte pline de dulce măgulire, Ce, când le scoți podoaba, pierd orice strălucire. Deprinderile acestea cu firea-mi nu se-mpac: Eu, ori spun adevărul, ori, când nu pot, eu tac. De aceea deși-n suflet om bun mă socotesc, Pe lângă un prieten, o mie mă urăsc; Căci cei mai mulți din oameni așa sunt întocmiți, Încât mai lesne sufăr de bici a fi loviți Decât să vrea în față, spre chiar folosul lor, S-asculte adevărul cel veșnic priitor.
Iar Tu, ce prin a soartei voinți misterioase Din locuri depărtate cu drag ai fost aleasă Să vii pe tronul țării de Dunărea scăldată O glorie străveche de mult întunecată, Tu care prin blândețe și grație domnești, Mai sus ești de aceste mizerii omenești! Dar, însăși a mea pană, deprinsă a descrie A oamenilor patimi, prostii și nebunie, Spre Tine se înalță, uitând a sa plecare, C-un zbor cu mult mai falnic, ș-o altă inspirare!
O Doamnă! Eu știu bine că tronului putere Pe nimeni nu scutește de chinuri și durere. Știu chiar că bradul mândru ce crește izolat Pe cel mai nalt din piscuri, e veșnic conjurat De nori și de furtune ce-ameninț-a sa frunte, Când sălciile din vale păzite stau sub munte:
Aceste moi și slabe se mișcă după vânt, El capul nu și-l pleacă: ori stă, ori cade frânt. Ai stat cu fruntea mândră în fața crudei soarte, Când din a Tale brațe neîndurata moarte Cum vestejește bruma bobocul nenflorit, Răpi copilul gingaș la sânul Tău hrănit. Pe ochii lui albaștri și mari și plini de viață Căzu fără de veste a nopții neagră ceață Și fața-i dulce, albă, cu roze-mpodbobită, Cu-a cerii colori triste a fost ea coperită.
Atunci văzu mulțimea, altfel nepăsătoare La ale altor oameni dureri sfâșietoare, Cu sufletul, de spaimă și de mâhnire strâns, Privind a copiliței chip palid, rece, stins; Văzu bărbați, ce jalea în veci nu a pătruns Ștergând din ochi atunce o lacrimă-n ascuns. Și-n acea zi de groază când numa ori și care Și-ar fi-necat gândirea în neagră disperare, Spre cerul cel albastru Tu, ochii ridicând, Priveai, speranță dulce de-acolo așteptând. Și nu-n zadar! Căci cerul a tot îndurător Pe-a poesiei muză în cel mai tainic zbor Cu harfa ei de aur trimisă-nspre Tine Durerea fără margini cu cântu-i să-ți aline.
Din câți domnescul sceptru în mână au purtat De bunuri ca a Tale puțini s-au bucurat. Pentru domnițe soarta altfel necruțătoare E surdă, dușmănească la a inimii strigare: Le leagă însorirea cu-al țării interes, Când Tu dup-a Ta voie și inimă ai ales. De-a soțului iubire cu dulce dismierdare Cu darul poesiei de ceruri înzestrată, Cu inimă și minte de bogăție pline.
Tu te ridici în sfere mai limpezi, mai senine. O! Din grămada mare de oameni de-ori ce soi Ce luptă zi și noapte cu patimi și nevoi, Acela numai poate în adevăr pătrunde În cea bogăție ce-n liră se ascunde, Acel, care de-a vieții necazuri depărtat, Pe-a inspirației aripi vr-odată a zburat. Atuncea tot se schimbă: a tronului robie Ce pe monarc silește la tristă datorie S-asculte deopotrivă cu chipul zâmbitor Pe cel plin de credință ca și pe trădător; Ba să jertfească adesea pe-amicul devotat La dușmanul ce-l știe mai crud și neîmpăcat, Să vadă chiar cum răii, flămânzi de răzbunări, Prefac domnia legii în groznice turbări: Aceste-a lumii rele dispar desăvârșit Precum a zilei rază gonește-un vis urât.
Din minte ni se șterge ori care legătură Cu oamenii și lumea ce-n viață ne-nconjură; Necazul ce produce un dureros trecut Deodată, ca prin farmec, din noi a dispărut; Prezentul nu mai este, nu e nici viitor, Al visurilor noastre copil amăgitor; Lipsiți de-amor, de ură, de-ori și ce simțire În cap ne se oglindă a lucrurilor fire Așa precum ea este în forma ei curată, Iar nu precum o schimbă gândirea turburată.
Câți oameni de-ori ce seamă, cu pași călătorești În sus și-n jos trec zilnic prin lunca din Mircești, Dar unul singur, unul, cu gândul limpezit Minunile ascunse în luncă a zărit, Și numai lui îi dete un zeu nemuritor S-asculte-a cântăreței concert fermecător! Aceste ca și mine, o Doamnă, le știi toate: Tu ce iubești Sinaia cu-a ei singurătate Mai mult decât orașe cu vuet nesfârșit, Acolo, conjurată de soțul Tău iubit, De gingașe și blânde și vesele fiice Ca florile ce poartă în ale lor cosițe, Ce altă fericire nu au și nici nu vor Decât a lor juneță și dulcea Doamnă lor, Acolo sus în codrul adânc și frământos În care vânturișul cu zgomot viforos Din stânci în stânci s-aruncă, acolo al Tău dor Își ia încet și tainic poeticul său zbor. Acolo des în limba lui Goethe tălmăcești Cântarea jună încă a Musei românești.
Și vechilor popoare prin Tine se vădește Că Tu domnești pe-o țară ce simte și trăiește. Căci nestatornic pare, nebun chiar un popor, Când are poezie, el are viitor! O naltă Doamnă! Care din noi poate să știe Ce-n cartea sa ascunsă destinul tainic scrie? Eu nu-ți voi spune dacă în oara viitoare Te-așteaptă bucurie sau poate întristare, Tovarășă a vieții, dar una poți a ști: Că Tu de-acum a noastră și ești și-n veci vei fi! Cu-ndoite lanțuri de noi legată ești: Cu farmecul cel dulce al musei românești; Îți ține-apoi piciorul lipit de-acest pământ O cruce ridicată de tine pe-un mormânt. Durerea, inspirarea de gemene surori Privind în jos cu jale și vesel înspre nori Aici la noi, pe frunte ți-au pus a lor cunune Să-mparți a țerii soartă în rele și în bune!
Data de 16 decembrie (stil vechi), ziua nașterii Reginei Elisabeta a României (16/29 decembrie 1843 – 2 martie 1916), oferă un prilej privilegiat de reîntoarcere la textele care au fixat, din interiorul epocii, imaginea culturală și spirituală a suveranei cunoscute sub numele de Carmen Sylva. În acest context aniversar, recursul la „Epistola către Elisabeta Doamna” de Iacob Negruzzi nu este un gest comemorativ convențional, ci un act de memorie culturală asumată. Poemul nu flatează figura regală, ci mai degrabă o așază într-un cadru de exigență morală și estetică, specific spiritului junimist, relevând dimensiunea ei de creatoare, de conștiință sensibilă la suferință și de mediator între putere și cultură. Alegerea acestui text ca punct de plecare pentru evocarea Reginei Elisabeta își găsește astfel justificarea nu numai în valoarea sa literară, dar și în capacitatea poemului de a restitui, dincolo de fastul istoric, o figură vie, ancorată în destinul cultural al României, pe care ziua de 16 decembrie o readuce simbolic în prim-planul memoriei noastre colective.
Publicată în Convorbiri literare (1 noiembrie 1876), „Epistolă către Elisabeta Doamna” se înscrie în seria textelor programatice ale Junimii, fiind mai mult decât un poem ocazional: este un act de legitimare culturală, un discurs despre rolul poeziei într-o societate aflată în plin proces de modernizare și, totodată, o reflecție asupra relației dintre putere, suferință și vocație artistică. Iacob Negruzzi construiește un text amplu, cu structură discursivă, în care dimensiunea encomiastică este subordonată unei concepții clare despre poezie și despre misiunea ei publică.
Poemul se deschide printr-o negare programatică a retoricii convenționale. Poetul refuză „versurile frumușele”, „cuvintele pline de dulce măgulire”, afirmând explicit o etică a adevărului: „Eu ori spun adevărul, ori, când nu pot, eu tac”. Această poziționare este profund junimistă și reia, în plan poetic, principiul maiorescian al autenticității și al respingerii formelor fără fond. Poezia nu trebuie să fie ornament, ea este expresie a unei conștiințe lucide, capabile să distingă între aparență și esență.
Figura Elisabetei Doamna (Carmen Sylva) nu este construită ca simbol al fastului regal, ea este un exemplu de demnitate în suferință. Episodul pierderii copilului introduce în poem o dimensiune tragică, prin care autorul umanizează figura suveranei și o scoate din registrul abstract al puterii. Suferința nu este însă exploatată patetic, ea devine criteriu de legitimare morală: adevărata noblețe nu rezidă în tron, ci în capacitatea de a înfrunta durerea cu fruntea sus, păstrând deschiderea către sens și speranță.
În acest punct, poezia se articulează ca meditație asupra artei ca formă de mântuire simbolică. Muzica poeziei, „musa” trimisă de cer, nu anulează durerea, daro transformă, o face suportabilă și inteligibilă. Negruzzi propune astfel o viziune romantică temperată: arta nu este evaziune, ea este instrument de clarificare interioară și de reordonare a lumii afective. Poetul sugerează că numai cel care a cunoscut suferința poate accede la adevărata inspirație.
Textul capătă apoi o dimensiune teoretică, prin reflecția asupra condiției creatorului. Accesul la „bogăția ce-n liră se ascunde” este rezervat celor capabili de desprindere de contingent, de suspendare a intereselor imediate. Poezia apare ca o stare de limpezire a conștiinței, în care prezentul și viitorul se dizolvă, iar realitatea este percepută „în forma ei curată”. Această concepție plasează poezia într-o zonă de superioritate epistemologică, ca formă privilegiată de cunoaștere.
Un moment esențial al poemului îl constituie legătura dintre poezie și destinul național. Afirmația celebră – „Când are poezie, el are viitor!” – funcționează ca un adevărat crez cultural. Pentru Negruzzi, poezia nu este un lux al spiritului, ea este mai degrabă un indicator al vitalității unei națiuni. Prin apropierea dintre Elisabeta Doamna și „musa românească”, poemul sugerează că legitimitatea unei conduceri se măsoară și prin capacitatea de a susține și înțelege cultura.
Finalul poemului reunește într-o imagine puternică durerea, inspirația și responsabilitatea. Elisabeta este legată de popor printr-o dublă fidelitate: cea afectivă și cea culturală. Crucea ridicată pe mormânt devine simbol al unei ancorări definitive în destinul țării, iar poezia apare ca spațiu de mediere între suferința individuală și comunitatea istorică.
Un accent semnificativ al poemului îl constituie versurile dedicate Sinaiei, spațiu care capătă o valoare simbolică aparte, depășind simpla referință geografică. Sinaia este prezentată ca loc al retragerii fertile, al solitudinii alese și al regăsirii interioare, în opoziție cu „orașele cu vuet nesfârșit”. Alegerea acestui cadru nu este întâmplătoare: pentru Negruzzi, Sinaia devine un topos al inspirației, un spațiu de purificare a sensibilității, unde poezia se naște din liniște și comuniune cu natura. Imaginea Elisabetei Doamna „conjurată de soțul iubit” și de copiii asemănați florilor introduce o viziune idilică, dar nu decorativă, ci profund funcțională simbolic: fericirea domestică și armonia naturală sunt condiții ale creației autentice. În acest cadru, poezia nu este un exercițiu livresc, ea este un act organic, „încet și tainic”, care își ia „zborul” dintr-un spațiu retras, ferit de presiunile lumii publice. Mai mult, referința la traducerile din Goethe și la „Musa românească” sugerează că Sinaia devine un punct de convergență între cultura europeană și cea națională, un loc unde modernitatea se întâlnește cu identitatea locală. Astfel, Sinaia este investită cu o funcție culturală majoră: mai mult decât refugiu al suveranei, ea e percepută ca laborator simbolic al culturii române moderne, în care poezia se afirmă ca formă de continuitate și viitor.
Prezența lui Vasile Alecsandri în economia poemului este una discretă, dar esențială, fiind invocat nu nominal, ci prin referința la Mircești și la figura „unului singur” care, dintre toți trecătorii, vede „minunile ascunse în luncă”. Această evocare funcționează ca un omagiu implicit adus poetului-canonic, fondator al liricii moderne românești și model de armonie între natură, inspirație și claritate a expresiei. Alecsandri este prezentat ca ales al inspirației, ca depozitar al unei sensibilități capabile să transfigureze realul comun într-un concert poetic „fermecător”. Prin această trimitere, Negruzzi nu doar recunoaște autoritatea simbolică a lui Alecsandri, ci îl integrează într-o genealogie a poeziei naționale, în care creația autentică este rezultatul unei limpezimi morale și intelectuale. Mirceștiul devine astfel un spațiu mitic al literaturii române, complementar Sinaiei: dacă Sinaia este locul retragerii regale și al dialogului cu marea cultură europeană, Mirceștiul reprezintă matricea autohtonă a poeziei, unde natura, limba și spiritul național se armonizează. Invocarea lui Alecsandri consolidează ideea centrală a poemului – că poezia este temelia viitorului unei națiuni – și fixează textul într-o tradiție culturală asumată, în care continuitatea valorilor este garantată de figurile exemplare ale literaturii române.
Invocarea implicită a lui Vasile Alecsandri capătă o semnificație suplimentară, dacă este raportată la rolul său concret în afirmarea literară a Elisabetei Doamna, Carmen Sylva. Alecsandri nu este doar un model poetic abstract, el este și o autoritate culturală, care a legitimat și încurajat debutul și parcursul literar al reginei, facilitând integrarea ei în circuitul valorilor literare românești și europene. Prin susținerea operei lui Carmen Sylva, prin dialogul intelectual și prin exemplul propriei sale poezii – limpede, armonioasă, ancorată în natură și tradiție -, Alecsandri a contribuit decisiv la conturarea unei imagini literare credibile a suveranei, ferite de artificialitatea encomiastică sau de suspiciunea diletantismului aristocratic. În acest sens, prezența sa simbolică în poemul lui Negruzzi funcționează ca o garanție de valoare: Carmen Sylva nu este doar o regină care scrie, ea este o voce validată de una dintre figurile fondatoare ale literaturii române moderne. Legătura Mircești-Sinaia devine astfel și o axă de transmitere culturală, în care Alecsandri joacă rolul mentorului discret, dar decisiv, iar Elisabeta Doamna este integrată într-o tradiție poetică vie, care îi este egală și nu plasată deasupra ei. Această filiație explică și insistența poemului asupra ideii că poezia este temelia viitorului unei națiuni: Carmen Sylva nu apare aici ca excepție regală, ea este un participant legitim la construcția culturii române, sub semnul unei continuități garantate de Alecsandri.
Din punct de vedere stilistic, poemul impresionează prin claritatea discursului, echilibrul dintre confesiune și reflecție, precum și prin retorica reținută, lipsită de exces ornamental. Versul amplu, de factură clasicizantă, susține un discurs grav, demonstrativ, în care emoția este controlată de rațiune. Această sobrietate expresivă conferă textului durabilitate și îl distinge de lirica pur sentimentală a epocii.
În ansamblu, „Epistolă către Elisabeta Doamna” este o poezie a responsabilității: a poetului față de adevăr, a artei față de societate și a puterii față de cultura pe care o reprezintă. Textul lui Iacob Negruzzi nu flatează, el argumentează; nu seduce prin imagini facile – convinge prin coerență morală și intelectuală. Tocmai de aceea, poezia rămâne un document literar și ideologic esențial pentru înțelegerea spiritului junimist și a modului în care literatura română a gândit relația dintre artă, putere și destin colectiv.
Mai jos, aveți și poezia lui Iacob Negruzzi, integral:
Epistolă către Elisabeta Doamna
Eu nu pot, naltă Doamnă, în versuri frumușele De-a lungul presurate cu fluturi, flori și stele Să-nșir cuvinte pline de dulce măgulire, Ce, când le scoți podoaba, pierd orice strălucire. Deprinderile acestea cu firea-mi nu se-mpac: Eu, ori spun adevărul, ori, când nu pot, eu tac. De aceea deși-n suflet om bun mă socotesc, Pe lângă un prieten, o mie mă urăsc; Căci cei mai mulți din oameni așa sunt întocmiți, Încât mai lesne sufăr de bici a fi loviți Decât să vrea în față, spre chiar folosul lor, S-asculte adevărul cel veșnic priitor.
Iar Tu, ce prin a soartei voinți misterioase Din locuri depărtate cu drag ai fost aleasă Să vii pe tronul țării de Dunărea scăldată O glorie străveche de mult întunecată, Tu care prin blândețe și grație domnești, Mai sus ești de aceste mizerii omenești! Dar, însăși a mea pană, deprinsă a descrie A oamenilor patimi, prostii și nebunie, Spre Tine se înalță, uitând a sa plecare, C-un zbor cu mult mai falnic, ș-o altă inspirare!
O Doamnă! Eu știu bine că tronului putere Pe nimeni nu scutește de chinuri și durere. Știu chiar că bradul mândru ce crește izolat Pe cel mai nalt din piscuri, e veșnic conjurat De nori și de furtune ce-ameninț-a sa frunte, Când sălciile din vale păzite stau sub munte:
Aceste moi și slabe se mișcă după vânt, El capul nu și-l pleacă: ori stă, ori cade frânt. Ai stat cu fruntea mândră în fața crudei soarte, Când din a Tale brațe neîndurata moarte Cum vestejește bruma bobocul nenflorit, Răpi copilul gingaș la sânul Tău hrănit. Pe ochii lui albaștri și mari și plini de viață Căzu fără de veste a nopții neagră ceață Și fața-i dulce, albă, cu roze-mpodbobită, Cu-a cerii colori triste a fost ea coperită.
Atunci văzu mulțimea, altfel nepăsătoare La ale altor oameni dureri sfâșietoare, Cu sufletul, de spaimă și de mâhnire strâns, Privind a copiliței chip palid, rece, stins; Văzu bărbați, ce jalea în veci nu a pătruns Ștergând din ochi atunce o lacrimă-n ascuns. Și-n acea zi de groază când numa ori și care Și-ar fi-necat gândirea în neagră disperare, Spre cerul cel albastru Tu, ochii ridicând, Priveai, speranță dulce de-acolo așteptând. Și nu-n zadar! Căci cerul a tot îndurător Pe-a poesiei muză în cel mai tainic zbor Cu harfa ei de aur trimisă-nspre Tine Durerea fără margini cu cântu-i să-ți aline.
Din câți domnescul sceptru în mână au purtat De bunuri ca a Tale puțini s-au bucurat. Pentru domnițe soarta altfel necruțătoare E surdă, dușmănească la a inimii strigare: Le leagă însorirea cu-al țării interes, Când Tu dup-a Ta voie și inimă ai ales. De-a soțului iubire cu dulce dismierdare Cu darul poesiei de ceruri înzestrată, Cu inimă și minte de bogăție pline.
Tu te ridici în sfere mai limpezi, mai senine. O! Din grămada mare de oameni de-ori ce soi Ce luptă zi și noapte cu patimi și nevoi, Acela numai poate în adevăr pătrunde În cea bogăție ce-n liră se ascunde, Acel, care de-a vieții necazuri depărtat, Pe-a inspirației aripi vr-odată a zburat. Atuncea tot se schimbă: a tronului robie Ce pe monarc silește la tristă datorie S-asculte deopotrivă cu chipul zâmbitor Pe cel plin de credință ca și pe trădător; Ba să jertfească adesea pe-amicul devotat La dușmanul ce-l știe mai crud și neîmpăcat, Să vadă chiar cum răii, flămânzi de răzbunări, Prefac domnia legii în groznice turbări: Aceste-a lumii rele dispar desăvârșit Precum a zilei rază gonește-un vis urât.
Din minte ni se șterge ori care legătură Cu oamenii și lumea ce-n viață ne-nconjură; Necazul ce produce un dureros trecut Deodată, ca prin farmec, din noi a dispărut; Prezentul nu mai este, nu e nici viitor, Al visurilor noastre copil amăgitor; Lipsiți de-amor, de ură, de-ori și ce simțire În cap ne se oglindă a lucrurilor fire Așa precum ea este în forma ei curată, Iar nu precum o schimbă gândirea turburată.
Câți oameni de-ori ce seamă, cu pași călătorești În sus și-n jos trec zilnic prin lunca din Mircești, Dar unul singur, unul, cu gândul limpezit Minunile ascunse în luncă a zărit, Și numai lui îi dete un zeu nemuritor S-asculte-a cântăreței concert fermecător! Aceste ca și mine, o Doamnă, le știi toate: Tu ce iubești Sinaia cu-a ei singurătate Mai mult decât orașe cu vuet nesfârșit, Acolo, conjurată de soțul Tău iubit, De gingașe și blânde și vesele fiice Ca florile ce poartă în ale lor cosițe, Ce altă fericire nu au și nici nu vor Decât a lor juneță și dulcea Doamnă lor, Acolo sus în codrul adânc și frământos În care vânturișul cu zgomot viforos Din stânci în stânci s-aruncă, acolo al Tău dor Își ia încet și tainic poeticul său zbor. Acolo des în limba lui Goethe tălmăcești Cântarea jună încă a Musei românești.
Și vechilor popoare prin Tine se vădește Că Tu domnești pe-o țară ce simte și trăiește. Căci nestatornic pare, nebun chiar un popor, Când are poezie, el are viitor! O naltă Doamnă! Care din noi poate să știe Ce-n cartea sa ascunsă destinul tainic scrie? Eu nu-ți voi spune dacă în oara viitoare Te-așteaptă bucurie sau poate întristare, Tovarășă a vieții, dar una poți a ști: Că Tu de-acum a noastră și ești și-n veci vei fi! Cu-ndoite lanțuri de noi legată ești: Cu farmecul cel dulce al musei românești; Îți ține-apoi piciorul lipit de-acest pământ O cruce ridicată de tine pe-un mormânt. Durerea, inspirarea de gemene surori Privind în jos cu jale și vesel înspre nori Aici la noi, pe frunte ți-au pus a lor cunune Să-mparți a țerii soartă în rele și în bune!
Fiica Domnitorului Carol I și a Doamnei Elisabeta (ca să folosim titulatura pe care o aveau în epocă), Maria von Hohenzollern-Sigmaringen, principesă a României, a trăit între 27 august/8 septembrie 1870 – 28 martie/9 aprilie 1874.
După moartea ei, mai mulți scriitori au închinat fiicei decedate și mamei ei versuri sau eseuri, unul dintre aceștia fiind Vasile Alecsandri – cu acea poezie, se spune, a început și marea prietenie dintre poet și suverana țării.
Dar, cum afirmam, și alți scriitori au încercat să aline, mai mult sau mai puțin inspirat, durerea Elisabetei, iar drama reginei s-a reverberat ani la rând în scrierile lor. Unul dintre ei a fost Iacob Negruzzi, a cărui poezie (care îl evocă, surprinzător, și pe „bardul de la Mircești”) a fost publicată în Convorbiri literare, din 1 noiembrie 1876, pag. 289.
Carnete 