Despre Eminescu și receptarea lui de către publicul larg


Evenimentul organizat de Ziua Națională a Culturii (15 ianuarie), la Centrul Cultural Carmen Sylva, a avut un concept diferit de cel al anilor trecuți. Mi-am propus, de la început, să fac din public mai mult decât un auditor – un partener, mai mult decât un partener – un co-creator, în sens barthesian, și un co-lector al autorului aflat în centrul manifestării, scriitorul Mihai Eminescu (de la a cărui naștere oficial-acceptată se împlineau 176 de ani). Îndepărtarea de formulele închistate – în care receptarea „canonică” a unui scriitor înseamnă uneori „canonire”, alteori „canonizare” – este, în opinia mea, necesară atât în școală, cât și în actul cultural public. Iar în textul care urmează nu încerc aici să teoretizez ori să generalizez, ci să fixez o experiență.

Aplicarea conceptului barthesian în realizarea de evenimente culturale dedicate unui scriitor presupune o schimbare de perspectivă: de la autor ca instanță de autoritate, la text ca spațiu deschis al interpretării. În viziunea lui Roland Barthes, sensul nu este fix și transmis univoc, ci se produce în actul lecturii, prin întâlnirea dintre text și cititor. Un eveniment cultural construit în acest spirit nu urmărește să explice opera sau să o fixeze într-o interpretare legitimă, ci să creeze condițiile unei experiențe de lectură multiple, vii și participative.

Această abordare nu presupune existența unui public academic. Dimpotrivă, relectura barthesiană se adresează în mod natural publicului larg, tocmai pentru că pornește de la ideea că fiecare receptor este deja un cititor activ, care relaționează textul cu propria memorie, sensibilitate și experiență de viață. Publicul neacademic nu este un destinatar „simplificat” al culturii, ci un co-creator de sens. Atunci când interpretarea unică este suspendată, dispare și presiunea înțelegerii „corecte”, iar literatura devine accesibilă fără a fi redusă.

Un rol esențial în această formă de receptare îl joacă polifonia sensului, concept central în gândirea barthesiană. Textul este conceput ca un spațiu în care coexistă mai multe voci și niveluri de semnificație, iar această polifonie a fost transpusă în practica evenimentului prin alternarea și suprapunerea unor momente senzoriale diferite: lectură, muzică, imagine, discurs reflexiv și participare directă a publicului. Niciunul dintre aceste registre nu a dominat celelalte; ele au coexistat, oferind participanților libertatea de a-și construi propriul parcurs de receptare.

Această polifonie s-a reflectat concret în structura evenimentului dedicat lui Mihai Eminescu, organizat pe 15 ianuarie, prin juxtapunerea mai multor „portrete” ale poetului. Portretul realizat de Carmen Sylva a fost re-activat printr-un expozeu despre întâlnirea dintre geniu și putere, propunând o reflecție asupra relației dintre creație, autoritate și recunoaștere instituțională. Acest discurs nu a fixat o interpretare, ci a deschis o problematică, invitând publicul să reflecteze asupra modului în care geniul este reprezentat și negociat în raport cu puterea.

În contrapunct, portretul lui Eminescu realizat de I. L. Caragiale a fost adus în prim-plan prin lectura cu voce tare, restituind textului dimensiunea sa orală, relațională și afectivă. Spre deosebire de spațiile în care e valorificat ca simbol cultural abstract, aici Eminescu apare ca prezență umană, filtrată prin intimitate, ironie și admirație. „Vocea” în sens barthesian a funcționat ca instrument de apropiere, transformând portretul într-o experiență trăită, nu analizată.

La acest dialog al vocilor s-a adăugat expoziția de portrete Eminescu–Caragiale, cu lucrări realizate de zeci de artiști din întreaga lume, care a extins polifonia într-un registru vizual global. Fiecare portret a fost perceput ca o lectură autonomă, demonstrând că imaginea celor doi autori nu este fixă sau închisă într-un canon național, ci deschisă reinterpretării continue. Expoziția nu a impus o ierarhie estetică, ci a propus o constelație de perspective, în care diferența a devenit sursă de sens.

Un element decisiv al evenimentului a fost inter-activitatea, materializată prin lecturile din public ale poeziilor și prin intervenția corului, pe versurile lui Eminescu. Prin aceste momente, centrul de greutate al evenimentului s-a deplasat dinspre scenă către comunitatea participanților. Lecturile realizate de cititori din public au suspendat orice ierarhie culturală, iar poezia a fost reactivată prin voci diferite, ritmuri diferite și inflexiuni afective personale. Sensul nu a rezultat din performanța lecturii, ci din pluralitatea ei.

Intervenția corului a adăugat o dimensiune colectivă acestei experiențe, transformând textul într-un corp sonor comun. Poezia nu a fost ilustrată sau explicată, ci recontextualizată senzorial, prin trecerea de la vocea individuală la expresia colectivă. Textul a devenit astfel un eveniment împărtășit, nu un obiect de contemplare.

Prin toate aceste niveluri – discurs reflexiv, lectură orală, imagine plastică, muzică și participare directă –evenimentul a funcționat ca un spațiu de lectură colectivă, în care sensul nu a fost transmis, ci produs în timp real. Eminescu a fost eliberat de rigiditatea unei imagini canonice și repus în circulație ca figură vie, plurală și contemporană. În termenii lui Barthes, autorul și opera sa nu au fost comemorate, ci reactivate, confirmând că o relectură barthesiană este nu doar accesibilă publicului larg, ci una dintre cele mai fertile forme de mediere culturală actuală.

PS. Mulțumiri: colegilor de la Centrul Cultural Carmen Sylva și managerului instituției; membrilor corului SINARMONIA, Asociația Socio-Culturală Prahova Excelsior, ai Cenaclului Lucian Blaga, profesorilor de la Școala „George Enescu” și de la Colegiul „Mihail Cantacuzino”, precum și tuturor celor prezenți în sală, implicați activ sau simpli spectatori.

Mulțumiri speciale dlui Nicolae Ioniță, Filiala Prahova – UZPR, pentru colaborarea în realizarea expoziției de grafică-portret Eminescu-Caragiale.

PPS. Fotografiile au fost selectate din cele realizate de Elena Nuțulescu, Adrian Nedelcu, Cristina Nicolae și alți participanți la eveniment. Mulțumesc.

Poezia ca formă de (re)cunoaștere. Cenaclul „Literatura de azi” – continuități și începuturi


În literatura română, cenaclul a reprezentat constant un spațiu de formare, validare și confruntare critică, de la Junimea lui Titu Maiorescu – unde lectura publică și criteriul estetic au stat la baza modernizării literaturii -, până la formulele secolului XX care au redefinit raportul dintre generații. Sburătorul lui Eugen Lovinescu a impus sincronizarea cu literatura europeană și a funcționat ca o pepinieră a modernismului românesc, afirmând autori esențiali ai perioadei interbelice. Mai târziu, Cenaclul de Luni, condus de Nicolae Manolescu, a devenit, în anii ’70-’80, nu doar un spațiu de afirmare a poeziei generației optzeciste, ci și un loc al libertății intelectuale și al rezistenței culturale, unde lectura și critica de întâmpinare au jucat un rol decisiv în configurarea unui nou canon. Dincolo de formulele instituționale sau de contextul istoric, cenaclul a rămas laboratorul literaturii în devenire, locul întâlnirii vii dintre text și lectorii săi avizați. Transferată astăzi în mediul digital, această tradiție nu își pierde funcția esențială, ea doar își schimbă instrumentele.

În acest context se înscrie Cenaclul Literatura de azi, inițiat și moderat de Daniel Cristea-Enache, critic literar pentru care exercițiul lecturii atente și al dialogului argumentat reprezintă o constantă a activității sale publice. Mentor al cenaclului, Daniel Cristea-Enache își asumă rolul de mediator între text și receptare, continuând, într-o formulă adaptată prezentului, tradiția criticii de întâmpinare exigente. Fără a impune ierarhii rigide sau verdicte definitive, el creează cadrul unei lecturi responsabile, în care interpretarea este stimulată, iar dialogul rămâne deschis. Această poziționare are menirea de a face din cenaclu, mai mult decât un spațiu de expunere, unul de formare a sensibilității critice. Debutul online al Cenaclului Literatura de azi, desfășurat la 13 decembrie 2025, a propus, astfel, nu doar o adaptare de context, ci și o reafirmare a funcției cenaclului ca spațiu de lectură critică și dialog literar.

Prima ședință online a Cenaclului Literatura de azi a avut-o ca invitată pe Iulia Dragomir, poetă care a propus un grupaj coerent de texte recente. Poeziile citite configurează o voce lirică recognoscibilă, centrată pe tensiunea dintre interioritate și lume, dintre interogație existențială și certitudine spirituală, dintre risipire și adunare. Este o lume profundă și senzorială, totodată, ascultând versurile, în rostirea autoarei, senzația este de cufundare într-o baie caldă de cuvinte mătăsoase, mângâietoare.

Unul dintre nucleele tematice ale acestui corpus îl constituie relația cu divinitatea, nu ca abstracție teologică, ci ca prezență recognoscibilă în concretul lumii. Poemul care se deschide cu întrebarea ingenuă „Se poate, Dumnezeu, vedea?” funcționează ca o artă poetică implicită. Răspunsul este de natură poetică: Dumnezeu se revelează în obiecte simple, în gesturi mărunte, în relația vie cu celălalt. Sacrul este integrat firesc în cotidian, iar finalul senzorial – „Te văd! Ești Tu! Miroși a liliac, a crini!” – închide textul într-o lumină afectivă, lipsită de emfază.

Aceeași mișcare de interiorizare traversează poemul Decembrie, construit ca o rugăciune a adunării (recompunerii) dintr-o risipire continuă. Ritmul este aproape de colind, iar imaginile – care pun în relație tăcerea, timpul și dragostea – susțin o viziune a renașterii prin comuniune și sens. Discursul liric caută un ceas al coincidenței dintre om și rost/rosturi, dintre credință și dragoste, într-o lume percepută ca fragmentară/fragmentată.

În Rivalitate, tensiunea se mută în plan existențial. Repetiția cuvântului „duc” („Duc pe umeri…”; „Duc în inimă…”; „Duc pe brațe…”) susține o poetică a poverii asumate, în care trecutul, memoria și tentația revenirii la condiția de Eu risipit sunt purtate ca semne ale unei confruntări interioare continue. Finalul abrupt, formulat ca o provocare – „E care pe care!” – transformă dialogul cu alteritatea într-o probă a identității.

Registrul contemplativ se accentuează în Introspecție, unde simbolistica sărbătorilor de iarnă este filtrată printr-o sensibilitate melancolică și lucidă. Imaginile vizuale și cromatice construiesc un spațiu al autoobservării, iar timpul devine memorie afectivă, nu simplă succesiune de momente.

Poezia Din aproape în aproape lărgește perspectiva, integrând dimensiunea comunitară și istorică. Referințele la spații simbolice și la experiențe colective sunt absorbite într-un discurs reflexiv care caută sensul apartenenței fără a abandona interioritatea. Interogația finală restabilește apropierea umană, ca formă de continuitate.

Privite împreună, aceste texte configurează o poezie a recunoașterii: a sacrului în profan, a sinelui în relație cu celălalt, a sensului în fragilitatea existenței. Vocea Iuliei Dragomir se distinge printr-un lirism confesiv controlat, prin densitate imagistică și prin refuzul retoricii demonstrative. Poezia nu proclamă – ea caută; nu afirmă categoric – recunoaște.

Discuțiile din cadrul cenaclului s-au concentrat asupra densității imagistice, a raportului dintre confesiune, simbol și dimensiune spirituală, precum și asupra coerenței vocii poetice. Chiar și în format online, întâlnirea a funcționat ca un spațiu autentic de lectură critică și dialog aplicat. Astfel, Cenaclul Literatura de azi se afirmă ca o continuare legitimă a unei tradiții culturale esențiale, adaptată prezentului. Prin lectura atentă, dialogul critic și rolul formativ al mentorului, cenaclul își confirmă menirea de spațiu viu al literaturii în devenire, unde textul este pus în circulație și i se atribuie un sens.

Prima ședință a fost înregistrată și pusă la dispoziția publicului prin intermediul platformei Patreon, ceea ce a oferit acces online în cenaclu (formă de cunoaștere critică și creatoare care, prin tradiție, este live, în format fizic). Chiar și prin intermediul unei platforme online, spiritul cenaclului s-a conturat clar: respect pentru cuvânt, atenție la nuanță și plăcerea schimbului de idei.

Cine este Iulia Dragomir (preluare de pe site-ul www.literaturadeazi.ro)

Născută pe 4 decembrie 1976 la Ploiești. Profesoară de limba și literatura română, gradul 1 (30 ani vechime) la Colegiul Economic „Virgil Madgearu”, Ploiești. Coordonator al cenaclului literar Împreună, membră la: Atitudini vechi și noi, Artă și comunicareAsociația Creatorilor de Ficțiune. Redactor la revistele Literatura de azi, Atitudini vechi și noiArtă și comunicareVatra Veche, Bilete de papagal, Asociația Creatorilor de Ficțiune. Membră UZPR.

Volume: Tu, care știi că te iubesc, Editura Karta Graphic (2015), Cea mai frumoasă parte din mine, Editura Atu, Sibiu (2018), Leac pentru pustiu, Editura Eikon, București (2019), Colecția-Poeți cu atitudini-Iulia Dragomir, Editura Tritonic, București (2019), Ochi de lumină, Editura Universitară, București (2022), Nouă vieți de-aș trăi, Editura Pim, Iași (2023).

Citindu-i versurile, am fost de la început cucerit de prospețimea modului ei de a scrie. Poezia se revarsă parcă de la sine dintr-un preaplin al ființei ei. Seamănă cu acele frânturi de melodii pe care le fredonează spontan, fără nicio intenție artistică, oamenii fericiți, în singurătate.

Starea de spirit dominantă din poezia Iuliei Dragomir este entuziasmul. Pe poetă o bucură ceea ce vede în jur, ceea ce trăiește, ceea ce intenționează să facă în viitor sau într-o altă viață. Are un nesaț de a trăi. Și o volubilitate de om care vrea să spună totul dintr-odată. Merită remarcată revărsarea în cascadă a versurilor, ca dintr-un corn al abundenței lexicale, ca și muzicalitatea lor impetuoasă.

– Alex Ștefănescu

O poetă zglobie și solară, sprințară și-n diorama stărilor și-n joaca versificației, Iulia Dragomir cultivă – și trăiește din – arta euforiei. E o stare de bine entuziasmantă și contagioasă.

Într-o incantație erotizată trăiește Iulia, într-o deplină efervescență a clipei și într-un prezent care e o partitură de extaze și de narcoze. Prin toate se străvede o religiozitate ingenuă care nu stânjenește cu nimic bucuriile pământești, ba dimpotrivă, participă la emulația lor.

Iulia „se înfruptă” într-adevăr din „dulceața de ghimbir a clipei”, prinzând regulat momentul în care „Dumnezeu” face din ea „arcuș și vers”. Nu se sperie de naivitățile care survin pe firul entuziasmului vital, ci le folosește ca funcție de autenticitate.

– Al. Cistelecan

Nobelul pentru Literatură 2025


Mircea Cărtărescu și Haruki Murakami, favoriți înaintea marelui anunț

Săptămâna Premiilor Nobel a început pe 6 octombrie 2025, iar lumea literară își ține respirația în așteptarea momentului de joi, 9 octombrie, când Academia Suedeză va dezvălui laureatul Premiului Nobel pentru Literatură. Anunțul va fi făcut la ora 13:00 (ora Suediei) și va fi transmis în direct pe canalele oficiale ale Premiului Nobel.

Ca în fiecare toamnă, speculațiile și pariurile au început cu mult înainte de anunțul oficial. Conform site-ului britanic OLBG, doi autori conduc detașat topul favoriților: Haruki Murakami și Mircea Cărtărescu, ambii cotați la 6/1, ceea ce echivalează cu o probabilitate de aproximativ 14%. Cei doi împart, astfel, statutul de „joint favourites” – favoriți la egalitate pentru cea mai râvnită distincție literară a lumii.

În spatele lor, în clasamentul caselor de pariuri, se află Anne Carson (7/1), urmată de Can Xue (8/1) și de veteranii literaturii mondiale Adonis (Ali Ahmad Said Esber) și Gerald Murnane, ambii la cote în jur de 10/1. Aceste cifre nu reprezintă doar un joc statistic, ci un barometru al percepției globale asupra literaturii contemporane și al autorilor care par a întruchipa spiritul „idealului” invocat de Alfred Nobel în testamentul său.

Totuși, istoria recentă arată că predicțiile rareori se confirmă. Academia Suedeză a surprins adesea publicul prin alegeri neașteptate, de la Bob Dylan în 2016 la Abdulrazak Gurnah în 2021. Prin urmare, oricât de populare ar fi numele lui Murakami sau Cărtărescu, nimeni nu poate anticipa cu adevărat verdictul de joi.

Pentru România, numele lui Mircea Cărtărescu a devenit o prezență constantă în discuțiile despre Nobel. De la succesul internațional al volumelor Orbitor și Solenoid până la traducerile sale în marile limbi europene, Cărtărescu a reușit să aducă literatura română în atenția lumii. În ultimii ani, criticii străini l-au descris ca pe un autor „metafizic și vizionar”, capabil să îmbine introspecția personală cu reflecția universală – exact tipul de voce pe care Academia Suedeză o prețuiește.

În cealaltă tabără, japonezul Haruki Murakami continuă să fie cel mai longeviv „etern favorit” al premiului, un scriitor care îmbină fantasticul cu banalul cotidian într-un stil inconfundabil. Popularitatea sa globală, traducerile în zeci de limbi și impactul asupra culturii pop îl fac un candidat aparent inevitabil – dar tocmai acest statut de „vedetă literară” a fost adesea un obstacol în ochii juriului Nobel.

Anunțul de pe 9 octombrie va fi urmat de obișnuita conferință de presă de la Stockholm, în care secretarul permanent al Academiei Suedeze va explica motivația premiului. Ceremonia de decernare propriu-zisă este programată pentru 10 decembrie, ziua de naștere a lui Alfred Nobel.

Indiferent de cine va câștiga, momentul de joi va rescrie – măcar pentru o clipă – harta simbolică a literaturii mondiale. Pentru români, 2025 ar putea fi anul în care literatura noastră intră, în sfârșit, în galeria marilor nume ale lumii. Iar dacă nu, Mircea Cărtărescu rămâne deja un clasic al contemporaneității – cu sau fără Nobel.