Lichior „de coarnă”, după rețeta bunicilor


O sa cer iertare gospodinelor care se asteapta sa citeasca o poveste culinara si ma voi adresa celor care doresc sa pregateasca alcooluri fine, aromate si tulburatoare ca prima seara de dragoste impartasita…
Pe coasta dinspre vie, in „intinsul” pamanturilor bunicilor se afla un corn batran, care avea, peste an, doua momente de glorie. Primul era primavara, cand se umplea de floare si „parfume”. Al doilea era toamna, cand rodul lui prindea o rosata puternica, vie, si raspandea in aer efluvii dulci-acrisoare. Si daca primavara era un print, toamna cornul devenea regele dealurilor acelora. E drept, peste vara, il ocoleam, caci nici nu ne puteam urca in el, din pricina frunzelor intepatoare, care provocau mancarimi pielii, nici ca umbrar nu-l foloseam, „vecin” fiindu-i un musuroi de furnici… Dar toamna abia asteptam sa dam navala sa-i culegem roada, nestapanindu-ne a gusta din fructele lui subtiri si alungite, pe care le zdrobeam usor imbalsamandu-ne cerul gurii cu aroma lor minunata.

Din „coarna”, caci asa numea bunica mea galetile pline cu fructe, se facea gem si peltea, scotand cu acul samburii din carnea rosie. Ba, chiar, bunica amesteca din plin coarnele cu macese si pregatea un gem acrisor, numai bun pentru clatite si pentru starnit pofta de mancare nepotilor ce-i umpleau in fiecare vacanta ograda. In zilele acelea, ale culesului, era nelipsita si tarta de coarne. Si, ca o delicatesa, noi mancam pe furis coarne zdrobite cu lingura, presarate cu zahar si asezonate cu mamaliga rece. Dar coarna era, inainte de toate, destinata „fabricarii” unui lichior minunat, cunoscut mai bine sub numele de „cornata”.

Un kilogram de coarne, de exemplu, se spala si se pun in sticle cu diametrul gurii mai mare, precum sticlele de lapte de odinioara, de exemplu, ori in damigene de sticla, alternand un strat de fructe cu un strat de zahar tos (200 de grame). Asa se leaga cu un tifon ori cu alta panza, sa poata „respira”, si se lasa la macerat doua saptamani. Dupa aceea se adauga 300 ml de spirt rafinat de 90 de grade si se pune la pastrare la loc racoros. Din cand in cand, sticla se agita. Dupa alte doua saptamani, este gata si se pot omeni musafirii cu un paharel de cornata. Asa cu samburii lasati la fermentat, cornata prinde un gust amarui, placut.

Exista insa si o reteta mai „rafinata”. Fara samburi. In cazul acesta, extractul de coarne se filtreaza inainte de a adauga alcoolul. Dupa cum ii e placul gospodinei, pentru a defini altminteri aromele bauturii, se poate adauga zahar vanilat, ori sirop de zmeura, ori de mure…

Textele Simonei Lazăr le mai găsești AICI, AICI și AICI

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s