O feminitate aparte, strunindu-şi bine senzualitatea, un eros cu adresă


Ion Murgeanu: EXCELSIOR. Medalioane literare. Eseuri culturale, 2009. Cronică la volumul Toamnă în Casiopeea, Simona Nicoleta Lazăr, Editura Ager, 2004.

Un discontinuu epitalam, în registru genuin romantic, dar nimic retro, este cea de a patra carte de versuri a Simonei Nicoleta Lazăr – poetă care a strâns până acum şi un paner de premii pentru poezie, la diferite concursuri şi festivaluri regionale şi naţionale, “pentru ea şi uneori şi pentru alţii”, cum de altfel, blânda şi totuşi apriga moldoveancă (n. Bacău, 1968) ştie puncta, când vine vorba să se “disculpe” de starea ei generală de binevolenţă. Micuţă, dar nu şi îndeajuns de “negricioasă” ca să semene în totul cu biblica mireasă a regelui Solomon din Cântarea Cântărilor, ochii ei probabil căprui, ard doruri învăluite cu grijă pentru profani, dar prea la vedere în poezia sa, pentru cunoscători.
O feminitate aparte, strunindu-şi bine senzualitatea, un eros cu adresă, şi totuşi făcând parte din scenariul general al poeziei adevărate. “Iubitul meu din ţara fără limbă/ din ţara fără anotimpuri şi iertări/ mi-a strâns tăcerea-n braţe ce înghimpă/ şi-aşa rănită/ sângerând pe mări/ cu platoşe subţiri de albe gheţuri/ păşesc încet cu temătoare vise// (iubitul meu ce-abia dacă venise/ e dus din nou în lumea lui de ceţuri)// iubitul meu din ţara de armoarii/în lăzi de zestre încuiate/ tainic/ plecat e iarăşi/ dus de telegarii/ unui amurg mai rece/ mai amarnic// plecat e-n ţara lui de aripi ninse/ iubitul meu ce-abia dacă venise” . Nimic spectaculos până aici, o fugă romantică, pe o claviatură de note melancolice, un rest de sonată cântată până aseară la două mâini.
“Iubirea mea/ pe-aici prin câmpie/ frigul ghilotinează anotimpul/ vântul taie vrăjmaş/ până la os/ încercând rezistenţa cărnii/ duios// iubirea mea nu e frig ca-n siberii/ dar nici căldură ca-n siberia nu-i/ nu vom găsi foc şi lumină/ nici adăpost în casa nimărui// aici în câmpie n-ai loc să te-ascunzi/ să te iubeşti tomnatic/ (n-ai loc să te minţi)/ doar vântul vrăjmaşul cum bate-l auzi/ şi cum iubirile cântă/ sub ghilotină/ cuminţi”. Aici sentimentalitatea (chiar sentimentalismul, nelipsit din poezia moldovenilor, ohuri şi ahuri, de la Conachi încă cetire!) se fisurează, şi de sub imaginara “ghilotină”, o şi mai imaginară dâră de sânge “real” se resimte.
Dar cuplul refăcut din jocuri erotice “cuminţi”, “subţiri”, pluteşte printre anotimpuri în atingeri şi despărţiri, desprinse mai tot timpul din tablouri prerafaelite. “Oh! serile noastre inventând rosturi toamnei…// oh! serile noastre topind toamnei arama/ înfiorându-i oceanul/ cu sărutări de sânge/ buze sărate/ ochi ce-abia-nvaţă a plânge/ oh!serile noastre!/ iubirea noastră/ toamna”; “serile de foc/ încenuşatele dimineţi/ o pădure de lotuşi un cer de cobalt/ (hotarele visului desenat pe asfalt/ visul din care nu vom trage poveţi); “Şi râdeam! Cum râdeam pe străzile ameţite de noapte!/ împărţeam rătăciţilor trecători/ chiparoase şi roşcovane castanele coapte/ (tu mă iubeai eu te iubeam,/ în cetate/ era risipă de flori)// din râsul nostru izvora calea lactee/ şi râul de stele/ îl traversam înot/( să nu plătim podariului veşnicu-i zlot)/ până-n ţinutul meu de semizee”; “…în miezul toamnei lungi şi înmierite/ cu pas uşure intru – un profan// mi-e teamă că nu-s rugăciuni smerite îndeajuns/ rostite în amurg/ că ploile vor năvăli în burg/ şi floarea ta o vor topi iubiri nesfinte// în lumea ta deschisă ca aripa ce-ntinde/ o punte de zbor tandru/ un curcubeu de zbor!/ în lumea ta prea-buno! păşesc încet/ uşor / păzind cuvânt şi ceruri/ de arsu-mi cânt/ de dor// aşa-i şoptea iubitul/ aşa visa iubita/ şi toamna-n calda-i miere le îmbăia ursita”. Aici cuplul refăcut îşi cântă partitura în duet, după modelul epitalamului de la baza lumii – al biblicei Cântări a Cântărilor. De altfel, poezia aceasta delicat şoptită, între iubit şi iubită, e plină de fructe exotice, de ambră şi rodii, de arbori fabuloşi, orientali, “chiparoşii cei hrăniţi de tandra-nchipuire”, de preţiozităţi liguistuice “cuvîntul-adamant”, şi mai ales în cea de-a treia secţiune: Un cântec din stepă, chemarea iubitei, aproximarea nunţii, ultimativele, devin iminente; “Ia-mă cu tine! Hai să fugim/ în ţara unde cedrii aşteaptă/ sub crengile lor să vină/ nebunii/ de dragoste// plouă ca-n ziua de pe urmă a lumii/ vom fi singuri pe drum/ vom fi singuri şi ultimii”. În noul excurs, numai citirea seriei de titluri grăieşte de la sine de o fervoare atemporală, sau, oricum, din timpuri suspendate-n amintirea lumii din dimineţi aurorale: Plaurul dragostei, Trup de iarbă, Psalom, O! de i-aş fi vâslă, Dar va veni, Cuvânt-adamant, Revino!, Şi-o vale adormitoare, Bărbat şi femeie, Tremuri iubito!, Poemul rodiei, Busuioc de ursit, Veni-vei?, Bărbatul meu/ pentru care, Iubirea nu!: “Numai oamenii îmbătrânesc/ iubirea nu! Niciodată nu/ numai oamenii îmbătrânesc/ iubirea nu!”. Sunt versuri pe alocuri de o transparenţă aiuritoare…”E ceasul din noapte când trupul tânjeşte/ cuminte” contrabalansând: “e ceasul când sufletul tânjeşte/ iubite”; “mireasă/ moartea e atât de frumoasă!!”; “arde un înger! O torţă e imnul de slavă” (vers extraordinar), “prea dulce păcatul/ prea departe-ndurarea”; “să fiu o lacrimă în ochiul tău umbrit”; “ce azi e mâine / va fi ieri / iar noi la uşa ei străjeri/ numai iubind vom fi mai
tineri/ numai iubindu-ne vom fi// e vremea visteria noastră/ un veac de dragoste/ o zi”;“ce singur erai Dumnezeule! Ce singur/ fără adami fără eve în rai/ o rodie lumina stingheră timpul/ tu spre începuturile lumii grăbeai”; “o, de i-aş fi undă/ de i-aş fi vâslă mai bine!”; “tremur iubite! tremur iubire”…
Vor spune mulţi că aici suferă, din file deja îngălbenite, o altă Emma Bovary, “hamletizând”, în aşteptarea iubirii ideale – Când? unde? Şi sub ce stindarde? În new age, în era revoluţiei sexuale, şi-a tuturor despachetărilor de nuduri, cu poze şi poziţii tot mai “insolite”?! Răspunsul l-a dat poeta încă din titlul ales pentru această cea mai recentă culegere de poezii a sa (exclusiv de iubire): Toamnă în Casiopeea… Eminescianismul implicit ( “- Iar te-ai adâncit în stele/ Şi în nori şi-n ceruri nalte”), dar şi nichitastănescianismul (Nichita Stănescu invoca de asemeni, în Elegia a zecea, pe Casiopeea: “îmbolnăvit de-o rană/închipuită între Steaua Polară/ şi Steaua Canopus şi Steaua Arcturus/ şi Casiopeea din cerul de seară”) sunt evidente – evident fiind şi faptul că poeta are o bună şcoală de poezie. Îmbolnăviţii de iubire sunt cei mai nelecuiţi dintre oameni, dar şi cei mai remarcabili poeţi, căci “iubirea din stele” , fiind cea mai curajoasă imaginaţiune, nu le poate aparţine decât celor aleşi. Simona Nicoleta Lazăr face parte din categoria lor, şi e unică în felul ei.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s