Ar fi putut fi cel mai mare regizor din Romania. Dar vremurile n-au fost de partea lui…
Emil Loteanu. Pentru cei mai multi, este „regizorul basarabean care a facut «Satra» si «Lautarii»”. Unii isi vor aminti ca el a dat lumii si alte pelicule cinematografice de mare forta artistica, precum „Anna Pavlova” ori „O drama la vanatoare”. Foarte putini iti vor vorbi despre „Poienile rosii” – de un romanism pe care nu-l mai intalnesti in nici un alt film sovieto-basarabean al vremilor acelora – , sau despre „Luceafarul”, singura ofranda cinematografica dedicata vreodata lui Eminescu, avand ca pretext muzica lui Evghenie (Eugen) Doga.
Cei mai multi il vor numi „regizorul basarabean care a trait la Moscova”, fara a sti ca Emil Loteanu a terminat Liceul „Sfantul Sava” din Bucuresti si numai o abordare obtuza, specifica anilor ‘50, si un „dosar” cu probleme au facut ca tanarul care visa sa cuprinda lumea pe pelicula de celuloid sa nu fie admis la IATC… Poate aceasta a fost sansa Filmului (cu „F” mare), ca Emil Loteanu sa studieze la Moscova si sa cucereasca mapamondul cu „Satra” si cu „Lautarii” – un film despre tigani, jucat de actori basarabeni si in care se vorbeste romaneste.
Despre cum se face ca astazi, istoria cinematografiei romanesti nu-l consemneaza in fruntea listei, ne-a povestit intr-o duminica marcata de linistea caselor vechi din Cotroceni, Marcel Loteanu, fratele regizorului, fost, vreme de decenii, producator pe platourile de filmare de la „Buftea”. „In viata noastra, filmul a fost o predestinare… Insa dintre noi doi, numai el a avut geniu!” Dar ce va fi insemnand „predestinarea”?
Dupa refugiul din ‘44, soarta a vrut ca Emil sa ramana la Radauti, impreuna cu tatal sau, iar Marcel sa-si insoteasca mama la Bucuresti. Cinci ani mai tarziu, intr-o conjunctura stranie, Emil Loteanu „fuge” prima data in Basarabia. Orfan – caci tatal abia murise – avand nici 13 ani, cauta adapost in cel mai apropiat camin cunoscut: casa bunicilor de la Holencauti, peste granita. „Era in decembrie, 1949. El nu avea acte si regula era sa fie predat inapoi granicerilor romani. L-au trimis la Bucuresti din halta in halta. Asa am ajuns din nou impreuna. Locuiam pe atunci pe Strada Helesteului. Cartierul Primaverii de azi, candva Jianu sau Luna Park, nu era ce este acum… Mi-aduc aminte cum el facea cu noi piese de teatru, in curtea casei. Monta Scufita Rosie si eu jucam intotdeauna rolul lupului. Si plangeam. Dar el era… regizorul. Cred ca l-a influentat faptul ca locuiam langa Studiourile Sahia. Auzeam muzica, post-sincroanele. Adunam resturile de pelicula aruncate dupa montaj si faceam artificii. El sarea gardul si se imprietenea cu operatorii, cu regizorii… Cred ca a contat si faptul ca in ‘50 in casa noastra s-a turnat primul film artistic romanesc – «Viata invinge». Trei saptamani au stat cu noi si au filmat…”
Dupa refuzarea dosarului sau de admitere la IATC s-a „repatriat” in Basarabia, ca sa poata studia la Moscova. „Decizia lui m-a contrariat. Mai tarziu, am inteles-o. In Romania era greu pentru basarabeni. Nu te puteai afirma, nu-ti puteai sustine calitatile… Culmea ironiei: el a trait atat de mult la Moscova, unde se vorbea ruseste, si si-a manifestat romanismul peste tot. A reusit sa nu se atrofieze. Se spunea pe vremuri ca in filmele facute la Chisinau erau actori de la Moscvova si cai din Moldova. Ei bine, el a reusit sa promoveze valori nationale romanesti, cu actori moldoveni si romani, pe banii rusilor. Oficialitatile basarabene l-au alungat. Romanii i-au recunoscut valoarea mult prea tarziu. Cu putin timp inainte de a muri , i s-a decernat Premiul de excelenta a Fundatiei Culturale Romane.”
Paradoxul unui regizor care a urcat treptele recunoasterii mondiale cu capodopera „Satra” este acela de a nu fi nici astazi indeajuns cunoscut de cei pe care i-a iubit enorm, romanii de pe cele doua maluri ale Prutului. Pentru ei, opera lui ramane o provocare.
I s-a furat libertatea si a incercat sa o recupereze. Prin film. „Satra” ingemaneaza cele doua mari „nevoi” ale sale: libertatea si iubirea. Dar pana si in film, pentru el, libertatea era mai importanta ca dragostea. Poate nu intamplator tiganul este simbol al libertatii absolute. Si s-a simtit solidar cu el filmand „Satra” si „Lautarii”. Ultimul lui proiect era despre tiganii din Romania.
Citeste si Gingasa si tandra mea floare
Carnete 
Pingback: „Gingaşa şi tandra mea fiară”. Cu Eugen Doga despre „valsul-spirală al iubirii” | Carnete
Pingback: Stop-cadru cu Emil Loteanu | cu lumea la picioare
Deși avea si personaje, țigani de la noi, de la Soroca – „Lăutarii”, n-a fost perceput ca un film despre „țigani”, ci unul „moldovenesc”, in care Loteanu a scos interdicția de pe unele melodii, care la radio, TV sau la filarmonica de la Chișinău atunci erau interzise, fiindcă erau „românești”. Loteanu si Doga le-au încetățenit in repertoriul moldovenesc, le-au „moldovenizat”. In rolul lui Barbu Lăutaru a evoluat violonistul Serghei Lunchevici, conducătorul de atunci al ansamblului de cântece si dansuri „Flueraș” al Filarmonicii de Stat, care azi ii poarta numele. Niciodată nu mi-ar fi trecut prin cap sa-l consider pe Barbu Lăutaru drept „țigan”, il consideram de-al nostru. De la numele acestui film s-a inspirat Nicolae Sulac, care împreună cu Nicolae Botgros au creat la filarmonica ansamblul „Lăutarii”. I-am cunoscut îndeaproape, in 1984 am realizat si o emisiune TV despre dinastia de muzicieni Botgros, era încă in viata tatăl sau – inimosul viorist mos Mitica Botgros. Pe Nicolae Botgros l-am cunoscut la Soroca in 1969-71 – era student si conducea taraful clasei a IX-a „A”, clasa de elita locala – fata de noi, cei din alte 7 clase paralele de a IX-a veniți din alte localități si raioane. Am avut emisiuni cu multe personalități din lumea artei, muzicii din fosta RSS Moldoveneasca, inclusiv si cu Ion si Doina Aldea Teodorovici, cu care am realizat ultima mea emisiune TV – cea pentru revelionul anului 1985.